mușcare dex - definiţie, sinonime, conjugare
MUŞCÁ, muşc, vb. I. l. Tranz. A apuca cu dinţii şi a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâşiind). ♢ Expr. A-şi muşca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-şi muşca limba (sau buzele) = a-şi ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l muşca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A muşca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pişca, a înţepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzaţie chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. şi tranz. A rupe cu dinţii o porţiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înţepa. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MUŞCÁRE, muşcări, s.f. Acţiunea de a muşca şi rezultatul ei; muşcat. – V. muşca.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A MUŞCÁ muşc 1. tranz. 1) A apuca cu dinţii strângând (până la durere, rănire, învineţire, rupere etc.). ♢ A-şi ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-şi ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau ţărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înţepa producând o senzaţie dureroasă; a mânca; a ciupi; a pişca. M-a ~t un şarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzaţie dureroasă; a pişca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinţii pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înţepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinţii. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

muşcá (múşc, muşcát), vb. – A apuca cu dinţii. – Var. înv. mucica. Mr. mîşcu, muşcu, muşcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se porneşte de la forma înv. şi dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāremutῑre „a mormăi”, formaţii paralele lat. mussāre*mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „muşca” se verifică şi în ex. sp., deşi numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de muşcat”. În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlaremūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Puşcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucişat cu morsĭcāre (Puşcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. muşcător, adj. (care muşcă; coroziv); muşcătură, s.f.; remuşcare, s.f. (căinţă) format după fr. remords.
(Dicţionarul etimologic român)

muşcá vb., ind. prez. 1 sg. muşc, 2 sg. muşti, 3 sg. múşcă; conj. prez. 3 sg. şi pl. múşte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

muşcáre s. f., g.-d. art. muşcării; pl. muşcări
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
MUŞCÁ vb. 1. (reg.) a încolţi. (L-a ~ un câine.) 2. a înţepa.
(Dicţionar de sinonime)

MUŞCÁ vb. v. aţâţa, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.
(Dicţionar de sinonime)

MUŞCÁRE s. muşcat.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: mu mus musc musca muscar

Cuvinte se termină cu literele: re are care scare uscare