măgarului

MĂGÁR, măgari, s.m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare şi urechile lungi, întrebuinţat ca animal de povară şi de tracţiune; asin (Equus asinus). ♢ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situaţie precisă, a nu aparţine unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpăţânat sau obraznic. – Cf. alb. m a g a r, bg. m a g a r e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MĂGÁR ~i m. 1) Animal domestic din familia calului, dar mai mic decât acesta, cu urechi mari, cu coamă bogată, folosit ca animal de povară; asin. ♢ Nici cal, nici ~ se spune despre cineva care n-are o situaţie precisă, clară. A fi ~ul cuiva a face cuiva servicii umilitoare. 2) fig. depr. Om prost, încăpăţânat sau obraznic. /cf. alb. magar, bulg. magare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

măgár (măgári), s.m. – 1. Asin (Equus asinus). – 2. Creastă de acoperiş la casele ţărăneşti. – 3. Lichea, secătură. – Megl. măgar. Lat. ǒnāgrārius, disimilat în *onagarius, al cărui rezultat *unăgariu a trebuit să sufere altă disimilare de ordin sintactic un *năgar › un măgar; cf. fr. onagrier (Rabelais, I, 12). Despre prezenţa măgarilor sălbatici în România în vechime, cf. Giurescu, Istoria românilor, I, 7 şi Iordan, BF, III, 165. Mai înainte se menţinuse aproape peste tot der. din ngr. γομάρι (Miklosich, Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok, Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721; Pascu, Arch. rom., VI, 224; Vasmer, Byz. Z., XVII, 108; Vasmer, Gr., 93; Puşcariu, Lr., 278), cf. alb. gomar (după Tiktin, ngr. şi alb. duc la arab. himar). Numai Berneker, II, 2, consideră originea acestui cuvînt drept necunoscută; după Lahovary 333, ar trebui căutată în limbile preindo-europene. Der. măgăreaţă, s.f. (măgăriţă); măgăriţă, s.f. (femela măgarului); măgărar, s.m. (păzitor de măgari); măgăresc, adj. (de măgar); măgăreşte, adv. (ca măgarii); măgări, vb. (a maltrata, a umili); măgărie, s.f. (murdărie, nedelicateţe); măgăroi, s.m. (măgar mare); măgăroi, s.n. (stog, grămadă). Din rom. provin alb. magar, f. magarits, bg. magare „asin”, magareški „măgăresc”, magareština „măgărie”, magarica „măgăriţă”, magarija „măgărie”, magarosvam „a certa”, sb., cr., slov. magarac, f. magarica (sec. XVII), magaričar „varietate de stejar”, magarčev „măgăresc”, magarčiti „a insulta, a-l face măgar”.
(Dicţionarul etimologic român)

a ajunge din cal măgar expr. a-i merge din ce în ce mai rău; a decădea
(Alte dicţionare)

măgár s. m., pl. măgári
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
IARBA-MĂGÁRULUI s. v. scaiul-dracului.
(Dicţionar de sinonime)

MĂGÁR s. (ZOOL.; Equus asinus) asin, (reg.) măgăreţ, (glumeţ) urecheat, urechilă.
(Dicţionar de sinonime)

MĂGÁR s. v. capră, popă.
(Dicţionar de sinonime)