obiecte
[Sinonime]
OBIÉCT, obiecte, s.n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuinţare. ♢ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acţionează omul în cadrul procesului de producţie, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♢ Loc. adj. şi adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagaţii inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simţurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conţinutul asupra căruia se îndreaptă cunoaşterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, ţintă, ţel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
OBIÉCT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simţului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Fiinţă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admiraţie. 5) Disciplină de studiu într-o instituţie de învăţământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiec-tului şi independent de conştiinţa acestuia. 7) lingv. Parte de propoziţie care indică asupra cui este orientată acţiunea verbului; comple-ment. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
obiéct (obiécte), s.n. – Lucru. Lat. obiectum (sec. XIX). – Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv, s.n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s.f.; obiecţi(un)e, s.f.
(Dicţionarul etimologic român)
OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri; (spec.) tot ceea ce se înfăţişează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei ştiinţe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Ţintă, scop, ţel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].
(Dicţionar de neologisme)
OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acţionează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei ştiinţe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaştere, conţinutul obiectiv al cunoştinţelor subiectului. 5. (fig.) ţintă, scop, ţel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)
(Marele dicţionar de neologisme)
!obiéct (-biect) s. n., pl. obiécte
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
obiéct s. n. (sil. -bieci; mf. ob-), pl. obiécte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
OBIÉCT s. 1. v. lucru. 2. disciplină, materie, (înv.) învăţătură, matimă. (~ de învăţământ.) 3. v. scop. 4. v. complement.
(Dicţionar de sinonime)
OBIÉCT s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, raţiune, temei.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
OBIÉCT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simţului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Fiinţă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admiraţie. 5) Disciplină de studiu într-o instituţie de învăţământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiec-tului şi independent de conştiinţa acestuia. 7) lingv. Parte de propoziţie care indică asupra cui este orientată acţiunea verbului; comple-ment. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri; (spec.) tot ceea ce se înfăţişează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei ştiinţe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Ţintă, scop, ţel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].
(Dicţionar de neologisme)
OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acţionează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei ştiinţe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaştere, conţinutul obiectiv al cunoştinţelor subiectului. 5. (fig.) ţintă, scop, ţel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)
(Marele dicţionar de neologisme)
!obiéct (-biect) s. n., pl. obiécte
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)
obiéct s. n. (sil. -bieci; mf. ob-), pl. obiécte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
OBIÉCT s. 1. v. lucru. 2. disciplină, materie, (înv.) învăţătură, matimă. (~ de învăţământ.) 3. v. scop. 4. v. complement.
(Dicţionar de sinonime)
OBIÉCT s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, raţiune, temei.
(Dicţionar de sinonime)