oblici dex - definiţie, sinonime, conjugare
ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; pieziş, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri şi prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate faţă de bază; (despre conuri şi piramide) cu dreapta care uneşte vârful cu centrul bazei înclinată faţă de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colţurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv şi dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepţia nominativului şi a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

OBLICÍ, oblicesc, vb. IV. (Înv. şi pop.) 1. Tranz. A dibui, a descoperi, a găsi. 2. Tranz. şi intranz. A alia, a prinde de veste, a auzi. – Din sl. obličiti.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÓBLI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care se află sub un unghi faţă de orizontală; pieziş; costiş. Linie ~că. Poziţie ~că. Rază ~că. 2) (despre ochi) Care are colţurile ridicate spre tâmple; codat. 3) (despre privire) Care vădeşte suspiciune; iscoditor. 4) gram.: Caz ~ orice caz în afară de nominativ. [Sil. o-blic] /<lat. obliquus, fr. oblique
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A OBLIC//Í ~ésc tranz. înv. 1) A găsi după multă căutare; a dibui. 2) A prinde de veste; a afla. [Sil. -bli-] /<sl. obliţiti
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

óblic (óblică), adj. – Pieziş. Fr. oblique, din lat. obliquus. Accentul se poate datora influenţei lui oblu. – Der. oblicitate, s.f., după fr. obliquité.
(Dicţionarul etimologic român)

oblicí (oblicésc, oblicít), vb. – 1. A manifesta. – 2. A descoperi, a revela. – 3. A se informa, a-şi da seama, a se impune. – 4. (Mold., Trans.) A adulmeca, a urmări, a cerceta. Sl. obličiti „a manifesta” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Miklosich, Lexicon, 469; Tiktin). Sec. XVI, înv., în afară de ultimul sens. – Der. oblicitor, s.m. (înv., denunţător).
(Dicţionarul etimologic român)

ÓBLIC, -Ă adj. Înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziş. ♢ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus].
(Dicţionar de neologisme)

ÓBLIC, -Ă I. adj. înclinat faţă de o dreaptă sau de un plan; pieziş. o (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.). II. adj., s. n. (muşchi) a cărui acţiune se exercită în direcţii neparalele cu planul de simetrie a corpului. II. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat. (< fr. oblique, lat. obliquus)
(Marele dicţionar de neologisme)

oblicí (a ~) (a dibui, a afla) (înv., pop.) (o-bli-) vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. oblicésc, imperf. 3 sg. obliceá; conj. prez. 3 să obliceáscă
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)

óblic adj. m. (sil. -blic), pl. óblici; f. sg. óblică, pl. óblice
(Dicţionar ortografic al limbii române)

oblicí vb. (sil. -bli-), ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. oblicésc, imperf. 3 sg. obliceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. obliceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
ÓBLIC adj., adv. 1. adj. v. înclinat. 2. adv. pieziş, (pop.) ponciş, (reg.) şoldiş, (Transilv. şi Ban.) cordiş, (Olt. şi Munt.) păliş. (Poteca coboară ~.) 3. adv. v. transversal. 4. adj., adv. v. diagonal. 5. adj., adv. v. pieziş.
(Dicţionar de sinonime)

OBLICÍ vb. v. afla, auzi, bate, condamna, descoperi, găsi, osândi, pedepsi, şti.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ob obl obli oblic

Cuvinte se termină cu literele: ci ici lici blici