oblânc

OBLẤNC, oblâncuri, s.n. Partea de dinainte a şeii, mai ridicată şi încovoiată. – Din sl. oblonkŭ.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

OBLÂNC ~uri n. Partea din faţă, puţin mai ridicată, a şeii. [Sil. o-blânc] /<sl. oblonku
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

oblînc (oblấncuri), s.n. – Partea de dinaintea şeii, mai ridicată şi încovoiată. – Mr. blîncu, megl. ublonc. Sl. obląku, din laku „arc” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220; Conev 73; Vasmer, II, 241), cf. bg. oblăk, sb., cr., rus. obluk, slov. oblok, ceh. oblouk, pol. obłęk. Este dublet al lui obloc, s.n. (Trans., fereastră), din cr., slov. oblok, prin intermediul mag. ablak. – Cf. oblon.
(Dicţionarul etimologic român)

oblânc s. n. (sil. -blânc), pl. oblâncuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)