onomatopee

ONOMATOPÉE, onomatopee, s.f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. şi onomatopei] – Din fr. onomatopée.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ONOMATOPÉE f. lingv. Cuvânt care, prin forma lui sonoră, imită sunete sau zgomote din natură; cuvânt imitativ. [Art.: onomatopeea; G.-D. onomatopeei] /<fr. onomatopée
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ONOMATOPÉE s.f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].
(Dicţionar de neologisme)

ONOMATOPÉE s. f. cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. (< fr. onomatopée)
(Marele dicţionar de neologisme)

onomatopée s. f., art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopée
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ONOMATOPÉE s. (LINGV.) cuvânt imitativ.
(Dicţionar de sinonime)