opritor

OPRITÓR, -OÁRE, opritoare, s.n., opritori, s.f. I. Subst. Ceea ce împiedică, stăvileşte ceva. 1. S.f. Frână formată dintr-un lanţ legat cu un capăt de dricul carului şi prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oţel, care se lasă să se târască între obadă şi sol pentru a împiedica una dintre roţi când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. S.n. şi f. Curca (sau lanţ, ştreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii şi la oprirea lui. 3. S.f. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. S.f. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiţei ca să nu iasă peştele când se scoate năvodul din apă. 5. S.f. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins peşte, ca să nu le rupă valurile. II. S.n. şi f. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalaţii, a unui aparat etc. – Opri + suf. -tor.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

OPRIT//ÓR ~oáre (~óri, ~oáre) şi substantival (despre piese sau dispozitive) Care opreşte sau limitează mişcarea unui organ mobil la o instalaţie tehnică. Piesă de imprimat cu cilindru ~. [Sil. o-pri-] /a opri + suf. ~tor
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

opritór s. n. /opritoáre s. f. (curea la ham, dispozitiv de frânare) (sil. -pri-), pl. opritoáre/ opritóri
(Dicţionar ortografic al limbii române)