ORATORÍE s.f. Arta de a compune şi de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvenţă, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. o r a t o r i a.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATÓRIU1, oratorii, s.n. 1. Compoziţie muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor şi solişti vocali şi destinată a fi interpretată în concert; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuinţă particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. o r a t o r i o, fr. o r a t o i r e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATORÍE f. Arta de a ţine discursuri, de a vorbi în faţa publicului. /<lat. oratoria
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U1 ~i n. 1) Compoziţie muzicală de proporţii, scrisă pe un libret cu subiect lirico-dramatic de natură religioasă sau, de cele mai multe ori, laică şi interpretată de cor, solişti şi orchestra simfonică. /<it., fr. oratorio
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U2 ~i n. 1) înv. Biserică mică într-un cimitir; paraclis; capelă. 2) înv. Loc dintr-o încăpere rezervat rugăciunii; capelă; paraclis. [Sil. -riu] /<lat. oratorium, fr. oratoire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATORÍE s.f. Arta de a întocmi şi de a ţine discursuri; elocvenţă; oratorism, retorică. [Gen. -iei. / < lat. oratoria, cf. it. oratoria].
(Dicţionar de neologisme)
ORATÓRIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ♢ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, solişti şi orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine şi asociaţii religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire].
(Dicţionar de neologisme)
ORATORÍE s. f. arta de a întocmi şi de a ţine discursuri; elocvenţă, retorică. (< lat., it. oratoria)
(Marele dicţionar de neologisme)
ORATÓRIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru solişti, cor şi orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire)
(Marele dicţionar de neologisme)
oratoríe s. f., art. oratoría, g.-d. oratoríi, art. oratoríei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
oratóriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. oratórie (sil. -ri-e); pl. m. şi f. oratórii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
oratóriu s. n. [-ria pron. -riu], art. oratóriul; pl. oratórii, art. oratóriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ORATORÍE s. v. retorică.
(Dicţionar de sinonime)
ORATÓRIU s. v. paraclis.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATÓRIU1, oratorii, s.n. 1. Compoziţie muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor şi solişti vocali şi destinată a fi interpretată în concert; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuinţă particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. o r a t o r i o, fr. o r a t o i r e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATORÍE f. Arta de a ţine discursuri, de a vorbi în faţa publicului. /<lat. oratoria
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U1 ~i n. 1) Compoziţie muzicală de proporţii, scrisă pe un libret cu subiect lirico-dramatic de natură religioasă sau, de cele mai multe ori, laică şi interpretată de cor, solişti şi orchestra simfonică. /<it., fr. oratorio
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U2 ~i n. 1) înv. Biserică mică într-un cimitir; paraclis; capelă. 2) înv. Loc dintr-o încăpere rezervat rugăciunii; capelă; paraclis. [Sil. -riu] /<lat. oratorium, fr. oratoire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATORÍE s.f. Arta de a întocmi şi de a ţine discursuri; elocvenţă; oratorism, retorică. [Gen. -iei. / < lat. oratoria, cf. it. oratoria].
(Dicţionar de neologisme)
ORATÓRIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ♢ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, solişti şi orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine şi asociaţii religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire].
(Dicţionar de neologisme)
ORATORÍE s. f. arta de a întocmi şi de a ţine discursuri; elocvenţă, retorică. (< lat., it. oratoria)
(Marele dicţionar de neologisme)
ORATÓRIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru solişti, cor şi orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire)
(Marele dicţionar de neologisme)
oratoríe s. f., art. oratoría, g.-d. oratoríi, art. oratoríei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
oratóriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. oratórie (sil. -ri-e); pl. m. şi f. oratórii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
oratóriu s. n. [-ria pron. -riu], art. oratóriul; pl. oratórii, art. oratóriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ORATORÍE s. v. retorică.
(Dicţionar de sinonime)
ORATÓRIU s. v. paraclis.
(Dicţionar de sinonime)