oratoriu
[Sinonime]
ORATÓRIU1, oratorii, s.n. 1. Compoziţie muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor şi solişti vocali şi destinată a fi interpretată în concert; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuinţă particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. o r a t o r i o, fr. o r a t o i r e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U1 ~i n. 1) Compoziţie muzicală de proporţii, scrisă pe un libret cu subiect lirico-dramatic de natură religioasă sau, de cele mai multe ori, laică şi interpretată de cor, solişti şi orchestra simfonică. /<it., fr. oratorio
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U2 ~i n. 1) înv. Biserică mică într-un cimitir; paraclis; capelă. 2) înv. Loc dintr-o încăpere rezervat rugăciunii; capelă; paraclis. [Sil. -riu] /<lat. oratorium, fr. oratoire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ♢ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, solişti şi orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine şi asociaţii religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire].
(Dicţionar de neologisme)
ORATÓRIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru solişti, cor şi orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire)
(Marele dicţionar de neologisme)
oratóriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. oratórie (sil. -ri-e); pl. m. şi f. oratórii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
oratóriu s. n. [-ria pron. -riu], art. oratóriul; pl. oratórii, art. oratóriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ORATÓRIU s. v. paraclis.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (Înv.) Oratoric. – Din lat. oratorius.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRI//U2 ~i n. 1) înv. Biserică mică într-un cimitir; paraclis; capelă. 2) înv. Loc dintr-o încăpere rezervat rugăciunii; capelă; paraclis. [Sil. -riu] /<lat. oratorium, fr. oratoire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORATÓRIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ♢ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, solişti şi orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine şi asociaţii religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire].
(Dicţionar de neologisme)
ORATÓRIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru solişti, cor şi orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire)
(Marele dicţionar de neologisme)
oratóriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. oratórie (sil. -ri-e); pl. m. şi f. oratórii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
oratóriu s. n. [-ria pron. -riu], art. oratóriul; pl. oratórii, art. oratóriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ORATÓRIU s. v. paraclis.
(Dicţionar de sinonime)