ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A şti încotro să se îndrepte pentru a ajunge la destinaţie, a recunoaşte, a stabili direcţia, a găsi drumul; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o anumită împrejurare, atitudinea, soluţia cea mai potrivită, a acţiona adecvat. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva într-o anumită direcţie. 2. Tranz. A aşeza pe cineva sau ceva într-o anumită poziţie sau direcţie faţă de punctele cardinale. ♦ Fig. A îndruma, a îndrepta, a dirija. ♦ Refl. A se călăuzi după..., a se conduce. ♦ (Mat.) A da un sens unei drepte; a alege un sens de rotaţie în plan în jurul unui punct. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orienter.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORIENTÁT, -Ă, orientaţi, -te, adj. 1. Care a recunoscut locul unde se află, care ştie în ce direcţie trebuie să se îndrepte; p. ext. informat, lămurit, edificat. 2. (Mat.) Îndreptat spre o anumită direcţie. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ORIENT//Á ~éz tranz. 1) (persoane, colective etc.) A face să se orienteze. 2) (insta-laţii, aparate etc.) A aranja într-o anumită poziţie faţă de un anumit reper (un punct cardinal, o direcţie, un obiect). [Sil. ri-en-] /<fr. orienter
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ORIENT//Á mă ~éz intranz. 1) (de-spre fiinţe) A şti să determine locul aflării sau direcţiei mişcării (după anumite semne). ~ pe teren. ~ după soare. 2) fig. A găsi soluţia cea mai bună (într-o anumită împrejurare). 3) A avea în imediata apropiere, conformân-du-se; a se călăuzi; a se conduce. [Sil. -ri-en-] /<fr. orienter
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORIENTÁ vb. I. 1. refl. A afla poziţia punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a şti încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) A descoperi felul de a proceda într-o situaţie, a găsi soluţia unei probleme. 2. tr. A aşeza (ceva) în raport cu punctele cardinale. ♦ A îndrepta, a îndruma; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ♦ (Mat.) A da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens în plan în jurul unui punct. [Pron. -ri-en-. / < fr. orienter, it. orientare].
(Dicţionar de neologisme)
ORIENTÁ vb. I. refl. a afla poziţia punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a şti încotro să se îndrepte. ♢ (fig.) a descoperi felul de a proceda într-o situaţie, a găsi soluţia unei probleme. II. tr. a aşeza în raport cu punctele cardinale. ♢ a îndrepta; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ♢ (mat.) a da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens de rotaţie în plan, în jurul unui punct. (< fr. orienter)
(Marele dicţionar de neologisme)
orientá vb. (sil. -ri-en-), ind. prez. 1 sg. orientéz, 3 sg. şi pl. orienteáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ORIENTÁ vb. 1. v. apuca. 2. v. călăuzi. 3. v. îndruma. 4. v. dirija.
(Dicţionar de sinonime)
ORIENTÁT adj. v. lămurit.
(Dicţionar de sinonime)
DREAPTĂ ORIENTÁTĂ s. v. axă.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) orienta ≠ a (se) dezorienta
(Dicţionar de antonime)
A orienta ≠ a deruta, a dezorienta
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ORIENTÁT, -Ă, orientaţi, -te, adj. 1. Care a recunoscut locul unde se află, care ştie în ce direcţie trebuie să se îndrepte; p. ext. informat, lămurit, edificat. 2. (Mat.) Îndreptat spre o anumită direcţie. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ORIENT//Á mă ~éz intranz. 1) (de-spre fiinţe) A şti să determine locul aflării sau direcţiei mişcării (după anumite semne). ~ pe teren. ~ după soare. 2) fig. A găsi soluţia cea mai bună (într-o anumită împrejurare). 3) A avea în imediata apropiere, conformân-du-se; a se călăuzi; a se conduce. [Sil. -ri-en-] /<fr. orienter
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ORIENTÁ vb. I. 1. refl. A afla poziţia punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a şti încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) A descoperi felul de a proceda într-o situaţie, a găsi soluţia unei probleme. 2. tr. A aşeza (ceva) în raport cu punctele cardinale. ♦ A îndrepta, a îndruma; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ♦ (Mat.) A da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens în plan în jurul unui punct. [Pron. -ri-en-. / < fr. orienter, it. orientare].
(Dicţionar de neologisme)
ORIENTÁ vb. I. refl. a afla poziţia punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a şti încotro să se îndrepte. ♢ (fig.) a descoperi felul de a proceda într-o situaţie, a găsi soluţia unei probleme. II. tr. a aşeza în raport cu punctele cardinale. ♢ a îndrepta; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ♢ (mat.) a da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens de rotaţie în plan, în jurul unui punct. (< fr. orienter)
(Marele dicţionar de neologisme)
orientá vb. (sil. -ri-en-), ind. prez. 1 sg. orientéz, 3 sg. şi pl. orienteáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ORIENTÁ vb. 1. v. apuca. 2. v. călăuzi. 3. v. îndruma. 4. v. dirija.
(Dicţionar de sinonime)
ORIENTÁT adj. v. lămurit.
(Dicţionar de sinonime)
DREAPTĂ ORIENTÁTĂ s. v. axă.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) orienta ≠ a (se) dezorienta
(Dicţionar de antonime)
A orienta ≠ a deruta, a dezorienta
(Dicţionar de antonime)