pingea

PINGEÁ, pingele, s.f. Bucată de talpă folosită pentru a înlocui partea anterioară a tălpilor uzate (uneori şi tocurile); p. ext. partea anterioară a tălpii încălţămintei, pe care se calcă. [Var.: pingícă s.f.] – Din tc. pençe.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

PING//EÁ ~éle f. Bucată de piele sau de cauciuc care se aplică pe jumătatea din faţă a tălpii la obiectele de încălţăminte, înlocuind-o pe cea uzată. [Art. pingeaua; G.-D. pingelei] /<turc. pençe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

pingeá (pingéle), s.f. – Talpă de încălţăminte. Tc. (per.) pence (Şeineanu, II, 295; Loebel 76; Lokotsch 1620), cf. alb. pandzë (Meyer 318), bg. penče, sb., cr. pendže (Cihac, II, 250). – Der. pingeli, vb. (a bate pingele; a înşela, a escroca; a trage pe sfoară) pentru sensul al doilea cf. papugiu, potlogar, potcovi; pingelui, vb. (a pune pingele), rar; pingeluială, s.f. (dresul pingelelor).
(Dicţionarul etimologic român)

pingeá s. f., art. pingeáua, g.-d. art. pingélei; pl. pingéle
(Dicţionar ortografic al limbii române)