practica dex - definiţie, sinonime, conjugare
PRÁCTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică şi se poate aplica în viaţă; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităţilor de fiecare zi; care este uşor de întrebuinţat, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care ştie să se orienteze în viaţa de toate zilele, care ştie să aplice cunoştinţele la viaţa de toate zilele, care are simţul realităţii; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. pratique, lat. practicus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

PRÁCTICĂ, practici, s.f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condiţiilor necesare existenţei societăţii, în primul rând spre producerea şi crearea bunurilor materiale şi a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat şi verificat efectiv. ♢ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ♢ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesiuni, a unei discipline, profesare a unei ştiinţe, a unei arte. 4. Aplicare şi verificare efectivă a cunoştinţelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică.Stagiu de perfecţionare sau de dobândire a unor cunoştinţe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producţie. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie, manifestare exterioară de cult. – Din germ. Praktik, fr. pratique.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

PRACTICÁ, práctic, vb. I. Tranz. l, A exercita o meserie, o profesiune; a se ocupa cu..., a profesa. 2. (Rar) A pune în aplicare; a folosi, a utiliza, a întrebuinţa. Practică virtutea. ♢ Refl. pas. Se practică un anumit procedeu. ♦ A face, a executa; a efectua. A practica o gaura într-un perete. – Din fr. pratiquer (după practică).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

PRÁCTI//C ~că (~ci, ~ce) (în opoziţie cu teoretic) 1) Care ţine de practică; propriu practicii. Activitate ~că. 2) Care este bine adaptat pentru a fi folosit într-un anumit scop; care poate fi folosit sau mânuit cu uşurinţă; comod. 3) (despre persoane) Care se orientează cu abilitate în viaţa cotidiană; care află aplicare oricăror lucruri sau situaţii; priceput. Femeie ~că. /<fr. pratique, lat. practicus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

PRÁCTI//CĂ ~ci f. 1) Activitate volitivă care vizează un rezultat concret; acţiune de transformare a lumii. 2) Mod concret de exercitare a unei activităţi. ~ca vieţii. 3) Ansamblu de metode şi procedee aplicate în anumite condiţii concrete. 4) Ansamblu de deprinderi concrete dobândite în procesul exercitării unei profesii sau specialităţi; experienţă. 5) Proces de aplicare şi de verificare într-un domeniu de activitate a cunoştinţelor teoretice acumulate prin studiu. [G.-D. practicii] /<germ. Praktik, fr. pratique
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A PRACTICÁ práctic tranz. 1) (meserii, ocupaţii, activităţi etc.) A pune în aplicare în mod sistematic; a profesa; a exercita. ~ ingineria. ~ sportul. ~ un mod de viaţă sănătos. 2) rar A pune în practică; a folosi; a întrebuinţa; a utiliza; a uzita. /<fr. pratiquer
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

práctic (práctică), adj. – Util, priceput, versat. Lat. praticus (sec. XIX). – Der. practică, s.f., din fr. pratique, şi mai înainte (sec. XVIII) din ngr. πραϰτϰά (Gáldi 234); nepractic, adj. (puţin practic, impracticabil); practicabil, adj., din fr. praticable; impracticabil, adj. (impracticabil); practica, vb., din fr. pratiquer; practicant, adj. şi s.m., din fr. pratiquant şi ca s. din germ. Prakticant; practician, s.m., din fr. praticien; practicos, adj. (expert, experimentat), din ngr. πραϰτϰός, sec. XIX, înv. Cf. praxis.
(Dicţionarul etimologic român)

PRÁCTIC, -Ă adj. 1. Referitor la practică. ♦ Care tinde către o acţiune, către o realizare; care realizează, dă rezultate concrete; util. ♦ Comod, folositor; ingenios. 2. Cu spirit de acţiune; îndemânatic, destoinic. [Cf. fr. pratique, germ. praktisch < lat. practicus].
(Dicţionar de neologisme)

PRÁCTICĂ s.f. 1. Activitatea oamenilor îndreptată spre crearea condiţiilor necesare existenţei şi dezvoltării societăţii, în primul rând procesul producţiei materiale. ♦ Aplicare şi verificare pe teren a cunoştinţelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. 2. Ansamblu de metode şi de procedee aplicate şi verificate efectiv. 3. Experienţă, rutină. 4. Exercitarea unei profesiuni; profesare. [Pl. -ci. / cf. germ. Praktik, fr. pratique < lat. practicus, gr. praktikos].
(Dicţionar de neologisme)

PRACTICÁ vb. I. tr. A pune în practică. ♦ A profesa, a exercita o meserie, un sport etc. [P.i. práctic. / cf. fr. pratiquer, germ. praktizieren].
(Dicţionar de neologisme)

PRÁCTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la practică. ♢ care tinde către o acţiune, către o realizare; care realizează ceva, dă rezultate concrete; util. ♢ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de acţiune; îndemânatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condiţiilor necesare existenţei şi dezvoltării societăţii, în primul rând procesul producţiei materiale. ♢ aplicare a cunoştinţelor teoretice; (p. ext.) experienţă, rutină. ♢ stagiu pe care îl face un student sau un elev într-o întreprindere. 2. ansamblu de metode şi de procedee aplicate şi verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credinţe etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)
(Marele dicţionar de neologisme)

PRACTICÁ vb. tr. a pune în practică. ♢ a profesa, a exercita o meserie, un sport etc. (după fr. pratiquer)
(Marele dicţionar de neologisme)

práctic adj. m., pl. práctici; f. sg. práctică, pl. práctice
(Dicţionar ortografic al limbii române)

líberă práctică adj. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

práctică s. f., g.-d. art. prácticii; pl. práctici
(Dicţionar ortografic al limbii române)

practicá vb., ind. prez. 1 sg. práctic, 3 sg. şi pl. práctică
(Dicţionar ortografic al limbii române)

practicá, practicále, s.f. (înv.) 1. proces-verbal. 2. permisiune de trafic dată unui vapor; autorizaţie de a face negoţ.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
PRÁCTIC adj. 1. v. eficace. 2. comod, lesnicios. (O soluţie ~.) 3. pozitiv, realist. (Un spirit ~.) 4. pragmatic, utilitar, utilitarist. (O concepţie ~.) 5. aplicat. (Învăţământ ~.)
(Dicţionar de sinonime)

PRÁCTIC adj. v. abil, bun, capabil, competent, destoinic, deştept, dibaci, dotat, experimentat, ingenios, iscusit, isteţ, încercat, îndemânatic, înzestrat, meşter, practician, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic.
(Dicţionar de sinonime)

PRÁCTICĂ s. 1. v. aplicare. 2. v. procedură. 3. exerciţiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. v. experienţă. 5. v. datină.
(Dicţionar de sinonime)

PRÁCTICĂ s. v. abilitate, capacitate, competenţă, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusinţă, isteţie, isteţime, îndemânare, pregătire, pricepere, seriozitate, ştiintă, talent, uşurinţă, valoare, vrednicie.
(Dicţionar de sinonime)

PRACTICÁ vb. 1. v. profesa. 2. v. cultiva. 3. v. juca. 4. a (se) folosi, a (se) întrebuinţa, a (se) utiliza. (Un obicei care se ~ de mult timp.)
(Dicţionar de sinonime)

PRACTICÁ vb. v. aplica, folosi, întrebuinţa, utiliza.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: pr pra prac pract practi

Cuvinte se termină cu literele: ca ica tica ctica actica