răcăduire

RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se răsti la cineva, a lua o atitudine ameninţătoare. – Din magh. reked „a răguşi”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

RĂCĂDUÍRE, răcăduiri, s.f. (Reg.) Acţiunea de a se răcădui şi rezultatul ei. – V. răcădui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

răcăduí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. răcăduiésc, imperf. 3 sg. răcăduiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. răcăduiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

răcăduíre s. f., g.-d. art. răcăduírii; pl. răcăduíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)