rătăcire dex - definiţie, sinonime, conjugare
RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greşi direcţia, a nu mai şti unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleţi. ♦ intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la ţintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se aşeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăşi. 3. Tranz. A nu mai şti unde a fost pus sau unde se găseşte cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aştepta nimeni să se afle. – Din lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

RĂTĂCÍRE, rătăciri, s.f. Faptul de a (se) rătăci. ♦ Fig. Întunecare a minţii, pierdere a facultăţilor mintale; nebunie. ♦ Fig. Greşeală, eroare. – V. rătăci.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A RĂTĂC//Í ~ésc 1. intranz. 1) A umbla căutând drumul. 2) A merge din loc în loc fără un scop precis; a umbla; a hoinări; a vagabonda. 2. tranz. 1) (obiecte) A încurca printre altele de acelaşi fel, neştiind unde se află. ~ o carte. 2) A merge pe o altă cale decât cea dorită; a nu găsi calea dorită. /cf. lat. erraticus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE RĂTĂC//Í mă ~ésc intranz. 1) A pierde drumul, îndreptându-se în altă direcţie. S-a ~it în pădure. 2) A se pierde, îndepărtân-du-se (de cineva). 3) fig. A se abate de la calea cea dreaptă. /cf. lat. erraticus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

RĂTĂCÍR//E ~i f. 1) v. A RĂTĂCI şi A SE RĂTĂCI. 2) fig. Încălcare conştientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; viziune greşită; greşeală; eroare. 3) pop. Stare a unei persoane demente; nebunie; demenţă. /v. a (se) rătăci
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

rătăcí (rătăcésc, rătăcít), vb. – 1. A pierde; a răzleţi. – 2. A greşi drumul, a se abate din cale. – 3. A înstrăina, a aliena. – 4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată suf. -ci. Trebuieţină de familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcanie. Der. din lat. errātĭcus (Puşcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errātĭcāre (Puşcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. – Der. rătăceală, s.f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).
(Dicţionarul etimologic român)

rătăcí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. rătăceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

rătăcíre s. f., g.-d. art. rătăcírii; pl. rătăcíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
RĂTĂCÍ vb. 1. a greşi, a încurca, a pierde. (A ~ poteca.) 2. a greşi, (înv.) a sminti. (A ~ drumul spre casă.) 3. a se pierde, (reg.) a se zăhătui, a se zărăsti. (S-a ~ în pădure.) 4. v. răzleţi. 5. v. pierde. 6. v. hoinări. 7. v. hoinări.
(Dicţionar de sinonime)

RĂTĂCÍ vb. v. aciua, cuibări, oploşi, pripăşi.
(Dicţionar de sinonime)

RĂTĂCÍRE s. 1. v. hoinăreală. *2. (fig.) întu-necare, orbire. (A avut o clipă de ~.)
(Dicţionar de sinonime)

RĂTĂCÍRE s. v. abatere, alienare, alienaţie, boală mintală, culpabilitate, culpă, demenţă, eroare, greşeală, nebunie, păcat, sminteală, smintire, ţicneală, vină, vinovăţie.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ra rat rata ratac rataci

Cuvinte se termină cu literele: re ire cire acire tacire