rătutire

RĂTUTÍ, rătutesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A-şi pierde capul, a se zăpăci, a înnebuni. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

RĂTUTÍRE, rătutiri, s.f. (Reg.) Acţiunea de a se rătuti şi rezultatul ei. – V. rătuti.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

rătutí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. rătutésc, imperf. 3 sg. rătuteá; conj. prez. 3 sg. şi pl. rătuteáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

rătutíre s. f., g.-d. art. rătutírii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
RĂTUTÍ vb. v. fâstâci, intimida, încurca, zăpăci.
(Dicţionar de sinonime)