recuza

RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaşte competenţa sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc., p. ext. a respinge, a nu recunoaşte ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A RECUZÁ recúz tranz. jur. 1) (membri ai completului de judecată) A respinge ca incompatibil cu funcţia pe care o exercită; a refuza. 2) A nu recunoaşte ca adevărat; a respinge ca inexact; a contesta; a nega; a tăgădui. ~ un argument. / < récuser
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

RECUZÁ vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaşte ceva. [P.i. recúz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].
(Dicţionar de neologisme)

RECUZÁ vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competenţa, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaşte ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)
(Marele dicţionar de neologisme)

recuzá vb., ind. prez. 1 sg. recúz, 3 sg. şi pl. recúză; conj. prez. 3 sg. şi pl. recúze
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
RECUZÁ vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat, un complet de judecată.)
(Dicţionar de sinonime)