refec dex - definiţie, sinonime, conjugare
REFÉC, refecuri, s.n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăţi de material textil, ale căror margini se îndoaie şi se prind sub îndoitură, ca să nu se destrame; refecătură. ♢ Expr. A lua (pe cineva) la refec sau (rar) a trage (cuiva) un refec = a mustra pe cineva cu asprime, a-l critica, a-i cere socoteală. – Cf. r e f e c a.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

REFECÁ, reféc, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detaşa cu ferăstrăul marginile teşite ale scândurilor brute, pentru a obţine scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. r e f r i c a r e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

REFÉC ~uri n. Cusătură prin care se îmbină două bucăţi de ţesătură, îndoind marginile ca să nu se destrame. ♢ A lua pe cineva la ~ a certa rău pe cineva; a lua la trei parale. /cf. a refeca
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A REFECÁ reféc tranz. (obiecte confecţionate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

refecá (reféc, át), vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Puşcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāreorĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s.n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s.f. (însăilare, tiv).
(Dicţionarul etimologic român)

reféc s. n., pl. refécuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

refecá vb., ind. prez. 1 sg. reféc, 3 sg. şi pl. refécă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
REFÉC s. (reg.) refecătură. (~ la o haină.)
(Dicţionar de sinonime)

REFÉC s. v. tiv, tivitură.
(Dicţionar de sinonime)

REFECÁ vb. v. tivi.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: re ref refe

Cuvinte se termină cu literele: ec fec efec