refutare

REFUTÁ, refutez, vb. I. Tranz. (Franţuzism înv.) A combate o afirmaţie, o teorie etc. prin argumente puternice. – Din fr. refuter, lat. refutare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

REFUTÁRE, refutări, s.f. (Înv.) Acţiunea de a refuta şi rezultatul ei; refutaţie. – V. refuta.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A REFUT//Á ~éz tranz. livr. (afirmaţii, teorii etc.) A combate cu argumente puternice. /<fr. réfuter, lat. refutare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

REFUTÁ vb. I. tr. (Liv.) A combate cu argumente temeinice. [P.i. refutéz. / < fr. réfuter].
(Dicţionar de neologisme)

REFUTÁRE s.f. Acţiunea de a refuta; refutaţie. [< refuta].
(Dicţionar de neologisme)

REFUTÁ vb. tr. a combate cu argumente temeinice. (< fr. réfuter)
(Marele dicţionar de neologisme)

refutá vb., ind. prez. 1 sg. refutéz, 3 sg. şi pl. refuteáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)

refutáre s. f., g,-d. art. refutării; pl. refutări
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
REFUTÁRE s. (livr.) refutaţie.
(Dicţionar de sinonime)