RETICÉNT, -Ă, reticenţi, -te, adj. (Despre oameni şi despre cuvintele lor) Care manifestă sau care arată reticenţă, reţinere. – Din fr. réticent.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
RETICÉNŢĂ, reticenţe, s.f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reţinere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-şi brusc expunerea, trece la altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce a voit să spună. – Din fr. réticence, lat. reticentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
RETICÉN//T ~tă (~ţi, ~te) rar 1) Care vădeşte reticenţă; caracterizat prin reticenţă. 2) (despre persoane sau despre exprimarea lor) Care exprimă îndoială; cu nesiguranţă; şovăitor, ezitant. /<fr. réticent
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
RETICÉNŢ//Ă ~e f. 1) Trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia sau putea să fie spus; omitere intenţionată a unui gând; lucru omis. 2) Figură de stil constând în întreruperea bruscă a unei idei şi trecerea la alta, lăsând să se înţeleagă cele neexprimate. /<fr. réticence, lat. reticentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
RETICÉNT, -Ă adj. Care arată reticenţă. ♦ (Rar) Ezitant. [< fr. réticent].
(Dicţionar de neologisme)
RETICÉNŢĂ s.f. Omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; reţinere, atitudine reţinută, rezervată într-o anumită chestiune. ♦ Figură de stil prin care cineva îşi întrerupe deodată şirul gândirii pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce ar fi voit să spună. [< fr. réticence, cf. lat. reticentia].
(Dicţionar de neologisme)
RETICÉNT, -Ă adj. care manifestă reticenţă. (< fr. réticent)
(Marele dicţionar de neologisme)
RETICÉNŢĂ s. f. 1. omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; atitudine reţinută, rezervată într-o anumită chestiune. 2. figură retorică prin care vorbitorul îşi întrerupe deodată şirul gândirii, pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce ar fi voit să spună. (< fr. réticence, lat. reticentia)
(Marele dicţionar de neologisme)
reticént adj. m., pl. reticénţi; f. sg. reticéntă, pl. reticénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
reticénţă s. f., g.-d. art. reticénţei; pl. reticénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
RETICÉNT adj. v. reţinut.
(Dicţionar de sinonime)
RETICÉNŢA s. v. reţinere.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
RETICÉNŢĂ, reticenţe, s.f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reţinere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-şi brusc expunerea, trece la altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce a voit să spună. – Din fr. réticence, lat. reticentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
RETICÉNŢ//Ă ~e f. 1) Trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia sau putea să fie spus; omitere intenţionată a unui gând; lucru omis. 2) Figură de stil constând în întreruperea bruscă a unei idei şi trecerea la alta, lăsând să se înţeleagă cele neexprimate. /<fr. réticence, lat. reticentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
RETICÉNT, -Ă adj. Care arată reticenţă. ♦ (Rar) Ezitant. [< fr. réticent].
(Dicţionar de neologisme)
RETICÉNŢĂ s.f. Omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; reţinere, atitudine reţinută, rezervată într-o anumită chestiune. ♦ Figură de stil prin care cineva îşi întrerupe deodată şirul gândirii pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce ar fi voit să spună. [< fr. réticence, cf. lat. reticentia].
(Dicţionar de neologisme)
RETICÉNT, -Ă adj. care manifestă reticenţă. (< fr. réticent)
(Marele dicţionar de neologisme)
RETICÉNŢĂ s. f. 1. omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; atitudine reţinută, rezervată într-o anumită chestiune. 2. figură retorică prin care vorbitorul îşi întrerupe deodată şirul gândirii, pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce ar fi voit să spună. (< fr. réticence, lat. reticentia)
(Marele dicţionar de neologisme)
reticént adj. m., pl. reticénţi; f. sg. reticéntă, pl. reticénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
reticénţă s. f., g.-d. art. reticénţei; pl. reticénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
RETICÉNT adj. v. reţinut.
(Dicţionar de sinonime)
RETICÉNŢA s. v. reţinere.
(Dicţionar de sinonime)