REZONÁNT, -Ă, rezonanţi, -te, adj. (Despre corpuri sau sisteme fizice) Capabil să intre în rezonanţă. – Din fr. résonnant.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
REZONÁNŢĂ, rezonanţe, s.f. 1. Proprietate a unor corpuri sau a unor încăperi de a intensifica şi a prelungi sunetele; răsunet. 2. Stare de vibraţie în care se găseşte un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acţiune exterioară periodică, cu o frecvenţă egală ori apropiată cu frecvenţa proprie vibraţiei corpului sau a sistemului. ♢ Cutie de rezonanţă = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze şi să amplifice sunete. 3. (Med.) Tulburare de gândire la schizofrenici, caracterizată prin înlocuirea legăturilor de fond ale acţiunilor prin relaţii verbale, de obicei făcute după asonanţă, rimă sau localizare în timp sau spaţiu. – Din fr. résonance.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
REZONÁN//T ~tă (~ţi, ~te) 1) Care ţine de rezonanţă; propriu rezonanţei. Cavitate ~tă. 2) (despre sunete) Care răsună; răsunător. 3) (despre sisteme fizice) Care are proprietatea de a intra în rezonanţă. Circuit ~. /<fr. résonnant
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
REZONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Proprietate a unor obiecte de a intensifica şi de a prelungi sunetele. Cutie de ~. 2) fiz. Fenomen de apariţie a oscilaţiilor sub acţiunea altor oscilaţii de (aproape) aceeaşi frecvenţă. ~ mecanică. 3) fig. Efect produs de un eveniment, fapt etc. asupra cuiva; răsunet; ecou. /<fr. résonnance
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
REZONÁNT, -Ă adj. Care se află în stare de rezonanţă. ♦ Care răsună, răsunător. V. sonor. [< fr. résonnant].
(Dicţionar de neologisme)
REZONÁNŢĂ s.f. 1. Fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acţiunea unei forţe aplicate la intervale regulate. ♦ Proprietate a unor corpuri, a unor încăperi etc. de a întări şi prelungi sunetele. ♢ Cutie de rezonanţă = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde. 2. Creştere puternică a secţiunii eficace a unei reacţii nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. Teoria rezonanţei = concepţie reprezentând o dezvoltare a teoriei mezomeriei, care stabileşte, cu ajutorul unor metode ale mecanicii cuantice, structura particulelor chimice. 4. Ecou, răspuns, rezultat. [Cf. lat. resonantia, fr. résonance, it. risonanza].
(Dicţionar de neologisme)
REZONÁNT, -Ă adj. 1. (fiz.) susceptibil de a intra în rezonanţă. 2. răsunător, sonor. (< fr. résonnant)
(Marele dicţionar de neologisme)
REZONÁNŢĂ s. f. 1. fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acţiunea unei forţe aplicate la intervale regulate; proprietate a unor corpuri sau încăperi de a întări şi prelungi sunetele. o cutie de ~ = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde. 2. creştere puternică a secţiunii eficace a unei reacţii nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. (chim.) teorie a mezomeriei, potrivit căreia structura reală a unei particule chimice este un fenomen dinamic ce presupune un tip special de mişcare oscilatorie a electronilor de valenţă. 4. (fig.) ecou, rezultat, răsunet. 5. (lingv.) timbru (II). (< fr. résonance)
(Marele dicţionar de neologisme)
rezonánt adj. m., pl. rezonánţi; f. sg. rezonántă, pl. rezonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
rezonánţă s. f., g.-d. art. rezonánţei; pl. rezonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
REZONÁNŢĂ s. răsunet, sonoritate, timbru, ton. (~ unui flaut.)
(Dicţionar de sinonime)
REZONÁNŢĂ s. v. răsunet.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
REZONÁNŢĂ, rezonanţe, s.f. 1. Proprietate a unor corpuri sau a unor încăperi de a intensifica şi a prelungi sunetele; răsunet. 2. Stare de vibraţie în care se găseşte un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acţiune exterioară periodică, cu o frecvenţă egală ori apropiată cu frecvenţa proprie vibraţiei corpului sau a sistemului. ♢ Cutie de rezonanţă = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze şi să amplifice sunete. 3. (Med.) Tulburare de gândire la schizofrenici, caracterizată prin înlocuirea legăturilor de fond ale acţiunilor prin relaţii verbale, de obicei făcute după asonanţă, rimă sau localizare în timp sau spaţiu. – Din fr. résonance.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
REZONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Proprietate a unor obiecte de a intensifica şi de a prelungi sunetele. Cutie de ~. 2) fiz. Fenomen de apariţie a oscilaţiilor sub acţiunea altor oscilaţii de (aproape) aceeaşi frecvenţă. ~ mecanică. 3) fig. Efect produs de un eveniment, fapt etc. asupra cuiva; răsunet; ecou. /<fr. résonnance
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
REZONÁNT, -Ă adj. Care se află în stare de rezonanţă. ♦ Care răsună, răsunător. V. sonor. [< fr. résonnant].
(Dicţionar de neologisme)
REZONÁNŢĂ s.f. 1. Fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acţiunea unei forţe aplicate la intervale regulate. ♦ Proprietate a unor corpuri, a unor încăperi etc. de a întări şi prelungi sunetele. ♢ Cutie de rezonanţă = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde. 2. Creştere puternică a secţiunii eficace a unei reacţii nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. Teoria rezonanţei = concepţie reprezentând o dezvoltare a teoriei mezomeriei, care stabileşte, cu ajutorul unor metode ale mecanicii cuantice, structura particulelor chimice. 4. Ecou, răspuns, rezultat. [Cf. lat. resonantia, fr. résonance, it. risonanza].
(Dicţionar de neologisme)
REZONÁNT, -Ă adj. 1. (fiz.) susceptibil de a intra în rezonanţă. 2. răsunător, sonor. (< fr. résonnant)
(Marele dicţionar de neologisme)
REZONÁNŢĂ s. f. 1. fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acţiunea unei forţe aplicate la intervale regulate; proprietate a unor corpuri sau încăperi de a întări şi prelungi sunetele. o cutie de ~ = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde. 2. creştere puternică a secţiunii eficace a unei reacţii nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. (chim.) teorie a mezomeriei, potrivit căreia structura reală a unei particule chimice este un fenomen dinamic ce presupune un tip special de mişcare oscilatorie a electronilor de valenţă. 4. (fig.) ecou, rezultat, răsunet. 5. (lingv.) timbru (II). (< fr. résonance)
(Marele dicţionar de neologisme)
rezonánt adj. m., pl. rezonánţi; f. sg. rezonántă, pl. rezonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
rezonánţă s. f., g.-d. art. rezonánţei; pl. rezonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
REZONÁNŢĂ s. răsunet, sonoritate, timbru, ton. (~ unui flaut.)
(Dicţionar de sinonime)
REZONÁNŢĂ s. v. răsunet.
(Dicţionar de sinonime)