rițui
[Conjugare]
RIŢUÍ, riţuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi uşor. – Din germ. ritzen.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A RIŢU//Í ~iésc tranz. (cartoane, mucavale) A prevedea cu riţuri; a cresta liniar (pentru a putea îndoi mai uşor). /<germ. ritzen
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
riţuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. riţuiésc, imperf. 3 sg. riţuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. riţuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A RIŢU//Í ~iésc tranz. (cartoane, mucavale) A prevedea cu riţuri; a cresta liniar (pentru a putea îndoi mai uşor). /<germ. ritzen
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar ortografic al limbii române)