ROMÁN1, romane, s.n. Specie a genului epic, de întindere mare, cu conţinut complex, care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade şi angajează mai multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi analizei psihologice. ♢ Operă narativă în proză sau în versuri scrisă, în evul mediu, într-o limbă romanică. ♦ Fig. Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Var.: (înv.) románţ s.n.] – Din fr. roman.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ROMÁN2, -Ă, romani, -e, s.m. şi f., adj. I. S.m. şi f. 1. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman şi care se bucura de drepturi depline de cetăţenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparţine Romei. ♢ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ROMẤN, -Ă, români, -e, s.m. şi f., adj. I. S.m. şi f. 1. Persoană care aparţine populaţiei de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Ţăran. ♦ Bărbat, soţ. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Ţara Românească, ţăranilor dependenţi de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparţine României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluţia limbii române anterior diferenţierii dialectale; străromână. [Var.: rumấn s.m.] – Lat. romanus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ROMÁN1 ~e n. 1) Specie a genului epic în proză (mai rar în versuri), de proporţii mari, cu acţiune complexă, pe mai multe planuri, la care participă un număr mare de personaje. 2) pop. Aventură amoroasă. /<fr. roman
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÁN2 ~i m. 1) ist. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a Imperiului Roman. 2) Locuitor al Romei. /<lat. romanus, fr. roman
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÁN3 ~ă (~i, ~e) 1) ist. Care aparţinea Imperiului Roman sau populaţiei lui; din Imperiul Roman. ♢ Cifre ~e cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserică ~ă biserică catolică. 2) Care aparţine Romei; din Roma. /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÂN1 ~ă (~i, ~e) Care aparţine României sau populaţiei ei; din România. /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÂN2 ~i m. Persoană care face parte din populaţia de bază a României sau este originară din România. /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÂNĂ f. mai ales art. Limbă vorbită de români. [G.-D. românei] /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
romîn (románi), s.m. – 1. Locuitor al României; valah. – 2. Persoană, creştin. – 3. Ţăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. şi pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Puşcariu 1474; Şeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuţi 1893). Este dubletul lui roman, s.m., neol.; al lui roman, s.n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s.m. (muşeţel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf,. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniţă; şi al lui rom, s.m. (ţigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „ţigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrşitul sec. XVI. Cf. şi Cancel, Despre Rumîn şi unele probleme lexicale slavo-romîne, Bucureşti 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se foloseşte forma romîn) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligaţiile lui erau legarea de pămînt, dijma şi slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, Bucureşti 1916. Nuanţa de inferioritate socială legată de noţiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a şovăit mult în scrierea lui romîn cu î, şi s-a preferat sistematic român, chiar şi de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â. Der. romîncă, s.f.; romînesc, adj. (român); romîneşte, adv. (în română; clar, creştineşte); romînică, s.f. (român), cuvînt care se pune numai în gura ţiganilor; romînime, s.f. (neam românesc); romînism, s.n. (ceea ce este tipic românesc); romîniza, vb. (a deveni român); romîni (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromîn, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s.f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, ţig. sp. rumano „argou” (Besses 145) şi natural numele etnic al românilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s.m.; romanist, s.m.; romanitate, s.f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s.n.; romanţ, s.n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanţă, s.f.; romanţios, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
ROMÁN, -Ă adj. Propriu Romei antice sau Imperiului roman. ♦ (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare şi unghiuri drepte. ♦ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinaţii de litere. ♦ Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică şi apoi în Imperiul roman între sec. IV î.e.n. şi IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă şi de mozaic cu tematică bogată. ♦ Balanţă romană = balanţă formată dintr-o pârghie cu braţe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe braţul mai lung şi gradat alunecând o greutate care echilibrează obiectul de cântărit. // s.m. şi f. 1. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. [< lat. romanus, cf. fr. romain, it. romano].
(Dicţionar de neologisme)
ROMÁN s.n. 1. Naraţiune epică în proză de mari proporţii, care oglindeşte evenimente, episoade ale vieţii unei societăţi etc. 2. (Fig.) Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. roman].
(Dicţionar de neologisme)
ROMÁN1 s. n. lucrare, operă literară epică în proză, de mari proporţii, care oglindeşte evenimente, episoade ale vieţii unei societăţi etc. ♢ (fig.) împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile; serie de aventuri extraordinare. (< fr. roman)
(Marele dicţionar de neologisme)
ROMÁN2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) al Romei antice. II. adj. 1. din Imperiul Roman. ♢ (despre caractere tipografice) din linii perpendiculare şi unghiuri drepte. o cifre ĕ = cifre prin litere sau combinaţii de litere; biserica ~ă = biserica catolică; catolicism. 2. limbă romanică populară vorbită de vechii francezi (înainte de sec. IX). 3. arta ~ă = arta dezvoltată în Roma antică şi apoi în Imperiul Roman, caracterizată în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă şi de mozaic cu tematică bogată. (< lat. romanus)
(Marele dicţionar de neologisme)
ROMÁNĂ adj. balanţă ~ (şi s. f.) = balanţă dintr-o pârghie cu braţe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe braţul mai lung şi gradat. (< fr. romaine)
(Marele dicţionar de neologisme)
dáco-román adj. m., s. m., pl. dáco-románi; f. sg. dáco-románă, pl. dáco-románe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
román s. m. (persoană), adj. m., pl. románi; f. sg. románă, g.-d. art. románei, pl. románe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
román (operă literară) s. n., pl. románe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
român-francéz (despre dicţionar) adj. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
român s. m., adj. m., pl. români; f. sg. română, pl. române
(Dicţionar ortografic al limbii române)
română (limba) s. f., g.-d. art. românei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ROMÁN s. v. crizantemă, dumitriţă, granat, margaretă, muşeţel, romaniţă neadevărată, romaniţă nemirositoare, spilcuţă, tufănică.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÁN s., adj. 1. s. (înv.) râmlean, rumân. (Împăratul Diocleţian era ~.) 2. adj. (înv.) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc, romanicesc. (General ~; consul ~.) 3. s., adj. latin. 4. adj. v. catolic.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÂN s. v. bărbat, sătean, soţ, ţăran.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÂN s., adj. 1. s. (în evul mediu) valah. 2. adj. românesc, (în evul mediu) valah.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÂNĂ s. (LINGV.) 1. (înv.) românie. (Text scris în ~.) 2. română comună = protoromână, străromână.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ROMÁN2, -Ă, romani, -e, s.m. şi f., adj. I. S.m. şi f. 1. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman şi care se bucura de drepturi depline de cetăţenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparţine Romei. ♢ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ROMÁN1 ~e n. 1) Specie a genului epic în proză (mai rar în versuri), de proporţii mari, cu acţiune complexă, pe mai multe planuri, la care participă un număr mare de personaje. 2) pop. Aventură amoroasă. /<fr. roman
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÁN2 ~i m. 1) ist. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a Imperiului Roman. 2) Locuitor al Romei. /<lat. romanus, fr. roman
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÁN3 ~ă (~i, ~e) 1) ist. Care aparţinea Imperiului Roman sau populaţiei lui; din Imperiul Roman. ♢ Cifre ~e cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserică ~ă biserică catolică. 2) Care aparţine Romei; din Roma. /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÂN1 ~ă (~i, ~e) Care aparţine României sau populaţiei ei; din România. /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÂN2 ~i m. Persoană care face parte din populaţia de bază a României sau este originară din România. /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ROMÂNĂ f. mai ales art. Limbă vorbită de români. [G.-D. românei] /<lat. romanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
romîn (románi), s.m. – 1. Locuitor al României; valah. – 2. Persoană, creştin. – 3. Ţăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. şi pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Puşcariu 1474; Şeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuţi 1893). Este dubletul lui roman, s.m., neol.; al lui roman, s.n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s.m. (muşeţel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf,. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniţă; şi al lui rom, s.m. (ţigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „ţigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrşitul sec. XVI. Cf. şi Cancel, Despre Rumîn şi unele probleme lexicale slavo-romîne, Bucureşti 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se foloseşte forma romîn) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligaţiile lui erau legarea de pămînt, dijma şi slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, Bucureşti 1916. Nuanţa de inferioritate socială legată de noţiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a şovăit mult în scrierea lui romîn cu î, şi s-a preferat sistematic român, chiar şi de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â. Der. romîncă, s.f.; romînesc, adj. (român); romîneşte, adv. (în română; clar, creştineşte); romînică, s.f. (român), cuvînt care se pune numai în gura ţiganilor; romînime, s.f. (neam românesc); romînism, s.n. (ceea ce este tipic românesc); romîniza, vb. (a deveni român); romîni (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromîn, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s.f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, ţig. sp. rumano „argou” (Besses 145) şi natural numele etnic al românilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s.m.; romanist, s.m.; romanitate, s.f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s.n.; romanţ, s.n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanţă, s.f.; romanţios, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
ROMÁN, -Ă adj. Propriu Romei antice sau Imperiului roman. ♦ (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare şi unghiuri drepte. ♦ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinaţii de litere. ♦ Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică şi apoi în Imperiul roman între sec. IV î.e.n. şi IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă şi de mozaic cu tematică bogată. ♦ Balanţă romană = balanţă formată dintr-o pârghie cu braţe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe braţul mai lung şi gradat alunecând o greutate care echilibrează obiectul de cântărit. // s.m. şi f. 1. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. [< lat. romanus, cf. fr. romain, it. romano].
(Dicţionar de neologisme)
ROMÁN s.n. 1. Naraţiune epică în proză de mari proporţii, care oglindeşte evenimente, episoade ale vieţii unei societăţi etc. 2. (Fig.) Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. roman].
(Dicţionar de neologisme)
ROMÁN1 s. n. lucrare, operă literară epică în proză, de mari proporţii, care oglindeşte evenimente, episoade ale vieţii unei societăţi etc. ♢ (fig.) împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile; serie de aventuri extraordinare. (< fr. roman)
(Marele dicţionar de neologisme)
ROMÁN2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) al Romei antice. II. adj. 1. din Imperiul Roman. ♢ (despre caractere tipografice) din linii perpendiculare şi unghiuri drepte. o cifre ĕ = cifre prin litere sau combinaţii de litere; biserica ~ă = biserica catolică; catolicism. 2. limbă romanică populară vorbită de vechii francezi (înainte de sec. IX). 3. arta ~ă = arta dezvoltată în Roma antică şi apoi în Imperiul Roman, caracterizată în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă şi de mozaic cu tematică bogată. (< lat. romanus)
(Marele dicţionar de neologisme)
ROMÁNĂ adj. balanţă ~ (şi s. f.) = balanţă dintr-o pârghie cu braţe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe braţul mai lung şi gradat. (< fr. romaine)
(Marele dicţionar de neologisme)
dáco-román adj. m., s. m., pl. dáco-románi; f. sg. dáco-románă, pl. dáco-románe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
román s. m. (persoană), adj. m., pl. románi; f. sg. románă, g.-d. art. románei, pl. románe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
román (operă literară) s. n., pl. románe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
român-francéz (despre dicţionar) adj. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
român s. m., adj. m., pl. români; f. sg. română, pl. române
(Dicţionar ortografic al limbii române)
română (limba) s. f., g.-d. art. românei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ROMÁN s. v. crizantemă, dumitriţă, granat, margaretă, muşeţel, romaniţă neadevărată, romaniţă nemirositoare, spilcuţă, tufănică.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÁN s., adj. 1. s. (înv.) râmlean, rumân. (Împăratul Diocleţian era ~.) 2. adj. (înv.) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc, romanicesc. (General ~; consul ~.) 3. s., adj. latin. 4. adj. v. catolic.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÂN s. v. bărbat, sătean, soţ, ţăran.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÂN s., adj. 1. s. (în evul mediu) valah. 2. adj. românesc, (în evul mediu) valah.
(Dicţionar de sinonime)
ROMÂNĂ s. (LINGV.) 1. (înv.) românie. (Text scris în ~.) 2. română comună = protoromână, străromână.
(Dicţionar de sinonime)