ronțăit

RONŢĂÍ, rónţăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinţi puţin câte puţin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinţii un obiect. – Ronţ + suf. -ăi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

RONŢĂÍT s.n. Ronţăială. – V. ronţăi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A RONŢĂÍ rónţăi tranz. (alimente tari sau uscate) A mânca, sfărâmând cu dinţii şi producând un zgomot caracteristic. ~ o ca-ramelă. /ronţ + suf. ~ăi
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ronţăí vb., ind. şi conj. prez. 1 sg. rónţăi, 3 sg. şi pl. rónţăie
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ronţăít s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
RONŢĂÍ vb. a crănţăi, a crănţăni. (~ biscuiţi.)
(Dicţionar de sinonime)

RONŢĂÍT s. ronţăială, ronţăire, ronţăitură.
(Dicţionar de sinonime)