răbuiți

RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A da, a unge cu răbuială (2). – Cf. germ. r e i b e n „a freca”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

RĂBUÍT, -Ă, răbuiţi, -te, adj. (Reg.) Uns, dat cu răbuială (2). – V. răbui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A RĂBU//Í ~iésc tranz. reg. A unge cu răbuială. /<germ. reiben
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

răbuí (-uiésc, răbuít), vb. – (Mold.) A gresa, a unge, a da cu ceară. Probabil din germ. reiben „a freca” (Candrea). – Der. răbuială, s.f. (grăsime, ceară).
(Dicţionarul etimologic român)

răbuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. răbuiésc, imperf. 3 sg. răbuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. răbuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)