RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greşi direcţia, a nu mai şti unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleţi. ♦ intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la ţintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se aşeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăşi. 3. Tranz. A nu mai şti unde a fost pus sau unde se găseşte cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aştepta nimeni să se afle. – Din lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A RĂTĂC//Í ~ésc 1. intranz. 1) A umbla căutând drumul. 2) A merge din loc în loc fără un scop precis; a umbla; a hoinări; a vagabonda. 2. tranz. 1) (obiecte) A încurca printre altele de acelaşi fel, neştiind unde se află. ~ o carte. 2) A merge pe o altă cale decât cea dorită; a nu găsi calea dorită. /cf. lat. erraticus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE RĂTĂC//Í mă ~ésc intranz. 1) A pierde drumul, îndreptându-se în altă direcţie. S-a ~it în pădure. 2) A se pierde, îndepărtân-du-se (de cineva). 3) fig. A se abate de la calea cea dreaptă. /cf. lat. erraticus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
rătăcí (rătăcésc, rătăcít), vb. – 1. A pierde; a răzleţi. – 2. A greşi drumul, a se abate din cale. – 3. A înstrăina, a aliena. – 4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată suf. -ci. Trebuie să ţină de familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcanie. Der. din lat. errātĭcus (Puşcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errātĭcāre (Puşcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. – Der. rătăceală, s.f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).
(Dicţionarul etimologic român)
rătăcí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. rătăceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
RĂTĂCÍ vb. 1. a greşi, a încurca, a pierde. (A ~ poteca.) 2. a greşi, (înv.) a sminti. (A ~ drumul spre casă.) 3. a se pierde, (reg.) a se zăhătui, a se zărăsti. (S-a ~ în pădure.) 4. v. răzleţi. 5. v. pierde. 6. v. hoinări. 7. v. hoinări.
(Dicţionar de sinonime)
RĂTĂCÍ vb. v. aciua, cuibări, oploşi, pripăşi.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A RĂTĂC//Í ~ésc 1. intranz. 1) A umbla căutând drumul. 2) A merge din loc în loc fără un scop precis; a umbla; a hoinări; a vagabonda. 2. tranz. 1) (obiecte) A încurca printre altele de acelaşi fel, neştiind unde se află. ~ o carte. 2) A merge pe o altă cale decât cea dorită; a nu găsi calea dorită. /cf. lat. erraticus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
rătăcí (rătăcésc, rătăcít), vb. – 1. A pierde; a răzleţi. – 2. A greşi drumul, a se abate din cale. – 3. A înstrăina, a aliena. – 4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată suf. -ci. Trebuie să ţină de familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcanie. Der. din lat. errātĭcus (Puşcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errātĭcāre (Puşcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. – Der. rătăceală, s.f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).
(Dicţionarul etimologic român)
rătăcí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 sg. şi pl. rătăceáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
RĂTĂCÍ vb. 1. a greşi, a încurca, a pierde. (A ~ poteca.) 2. a greşi, (înv.) a sminti. (A ~ drumul spre casă.) 3. a se pierde, (reg.) a se zăhătui, a se zărăsti. (S-a ~ în pădure.) 4. v. răzleţi. 5. v. pierde. 6. v. hoinări. 7. v. hoinări.
(Dicţionar de sinonime)
RĂTĂCÍ vb. v. aciua, cuibări, oploşi, pripăşi.
(Dicţionar de sinonime)