semantem
SEMANTÉM, semanteme, s.n. (Lingv.) Unitate de bază a cuvântului, în cadrul unei familii lexicale (egală, de obicei, cu rădăcina cuvântului), considerată ca purtătoare a sensului lexical. – Din fr. sémantème.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SEMANTÉM ~e n. lingv. Parte de cuvânt considerată ca purtătoare a sensului lexical. /<fr. sémanteme
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SEMANTÉM s.n. Unitate de bază a unui cuvânt în cadrul unei familii lexicale, purtătoare a sensului lexical. [< fr. sémantème, cf. gr. semainen – a însemna].
(Dicţionar de neologisme)
SEMANTÉM s. n. (lingv.) cea mai mică unitate semantică a unui cuvânt, identificabilă adesea cu rădăcina acestuia, care constituie suportul semnificaţiei lexicale; lexem. (< fr. sémantème)
(Marele dicţionar de neologisme)
semantém s. n., pl. semantéme
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SEMANTÉM ~e n. lingv. Parte de cuvânt considerată ca purtătoare a sensului lexical. /<fr. sémanteme
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar de neologisme)
SEMANTÉM s. n. (lingv.) cea mai mică unitate semantică a unui cuvânt, identificabilă adesea cu rădăcina acestuia, care constituie suportul semnificaţiei lexicale; lexem. (< fr. sémantème)
(Marele dicţionar de neologisme)
semantém s. n., pl. semantéme
(Dicţionar ortografic al limbii române)