SPATÍE, spatii, s.f. (La cărţile de joc) Treflă. – Din ngr. spathí.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SPÁŢIU, spaţii, s.n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulţime de puncte care prezintă anumite proprietăţi. ♢ Geometrie în spaţiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh; porţiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ♢ Spaţiu aerian = porţiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat şi în care acesta îşi exercită suveranitatea. Spaţiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfăşoară o acţiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte, distanţă, interval. ♢ Spaţiu verde = suprafaţă acoperită cu vegetaţie în perimetrul unei aşezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SPÁŢI//U ~i n. 1) Întindere nelimitată care cuprinde toate corpurile cereşti. 2) Întindere a universului cu excepţia atmosferei terestre. ♢ ~ aerian parte din atmosferă, care se întinde asupra teritoriului unui stat. ~ locativ suprafaţa camerelor de locuit. 3) Distanţă între două puncte sau între două obiecte. ~ între cuvinte. 4) Durată care separă două momente. 5) filoz. Formă fundamentală de existenţă a materiei în cadrul căreia are loc mişcarea acesteia. [Sil. -ţiu] /<lat. spatium, it. spazio, fr. espace, germ. Spatium
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
spáţiu (-ii), s.n. – Întindere cu trei dimensiuni. Lat. spatium (sec. XIX), dublet al lui spas. – Der. spaţia, vb. (a rări); spaţiona, vb. (a spaţia), din germ. spationieren (Candrea); spaţios, adj. (larg, încăpător), din fr. spacieux.
(Dicţionarul etimologic român)
SPÁŢIU s.n. 1. Formă fundamentală a existenţei materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele şi procesele existente concomitent. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh. 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată. ♢ (Mil.) Spaţiu de siguranţă = distanţa minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanţă, interval. ♢ Spaţiu verde = teren plantat situat pe teritoriul unei aşezări. ♦ Distanţă cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ♦ (Poligr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care serveşte la obţinerea acestei spaţieri. 5. (Mat.) Mulţime de elemente (puncte) având anumite proprietăţi. ♦ (Cib.) Totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieşirea unui element de sistem. [Pron. -ţiu, pl. -ii. / < lat. spatium, cf. germ. Spatium, it. spazio].
(Dicţionar de neologisme)
SPÁŢIU s. f. 1. formă fundamentală de existenţă a materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele şi procesele. 2. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh. o ~ aerian = spaţiul de deasupra unui stat, supus suveranităţii acestuia; ~ cosmic = spaţiul în afara stratosferei Pământului; ~ maritim = spaţiu geografic cuprinzând apele mărilor şi oceanelor, fundul şi subsolul acestora. 3. loc, suprafaţă, întindere limitată. o (mil.) ~ de siguranţă = distanţă minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu; ~ mort = porţiune de teren dinapoia unei creste sau a unui obstacol în care un obiectiv nu poate fi lovit prin trageri directe. 4. loc între două obiecte; distanţă, interval. o ~ verde = teren plantat, în perimetrul unei aşezări. ♢ distanţă cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ♢ (poligr.) interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care serveşte la obţinerea acestei spaţieri. 5. (mat.) mulţime de elemente (puncte) având anumite proprietăţi. ♢ (cib.) totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieşirea unui element de sistem. (< lat. spatium, după fr. espace)
(Marele dicţionar de neologisme)
spatíe s. f., art. spatía, g.-d. art. spatíei; pl. spatíi, art. spatíile
(Dicţionar ortografic al limbii române)
spáţiu s. n. [-ţiu pron. -ţiu], art. spáţiul; pl. spáţii, art. spáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
SPATÍE s. ghindă, treflă, (reg.) cruce. (~ la cărţile de joc.)
(Dicţionar de sinonime)
SPÁTIE s. v. florean, florinte.
(Dicţionar de sinonime)
SPÁŢIU s. 1. v. cuprins. 2. v. zonă. 3. v. distanţă. 4. depărtare, distanţă, interval, (Transilv.) scopot. (Ce ~ este între cei doi stâlpi?) 5. v. văzduh. 6. v. perioadă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SPÁŢIU, spaţii, s.n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulţime de puncte care prezintă anumite proprietăţi. ♢ Geometrie în spaţiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh; porţiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ♢ Spaţiu aerian = porţiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat şi în care acesta îşi exercită suveranitatea. Spaţiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfăşoară o acţiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte, distanţă, interval. ♢ Spaţiu verde = suprafaţă acoperită cu vegetaţie în perimetrul unei aşezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
spáţiu (-ii), s.n. – Întindere cu trei dimensiuni. Lat. spatium (sec. XIX), dublet al lui spas. – Der. spaţia, vb. (a rări); spaţiona, vb. (a spaţia), din germ. spationieren (Candrea); spaţios, adj. (larg, încăpător), din fr. spacieux.
(Dicţionarul etimologic român)
SPÁŢIU s.n. 1. Formă fundamentală a existenţei materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele şi procesele existente concomitent. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh. 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată. ♢ (Mil.) Spaţiu de siguranţă = distanţa minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanţă, interval. ♢ Spaţiu verde = teren plantat situat pe teritoriul unei aşezări. ♦ Distanţă cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ♦ (Poligr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care serveşte la obţinerea acestei spaţieri. 5. (Mat.) Mulţime de elemente (puncte) având anumite proprietăţi. ♦ (Cib.) Totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieşirea unui element de sistem. [Pron. -ţiu, pl. -ii. / < lat. spatium, cf. germ. Spatium, it. spazio].
(Dicţionar de neologisme)
SPÁŢIU s. f. 1. formă fundamentală de existenţă a materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele şi procesele. 2. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh. o ~ aerian = spaţiul de deasupra unui stat, supus suveranităţii acestuia; ~ cosmic = spaţiul în afara stratosferei Pământului; ~ maritim = spaţiu geografic cuprinzând apele mărilor şi oceanelor, fundul şi subsolul acestora. 3. loc, suprafaţă, întindere limitată. o (mil.) ~ de siguranţă = distanţă minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu; ~ mort = porţiune de teren dinapoia unei creste sau a unui obstacol în care un obiectiv nu poate fi lovit prin trageri directe. 4. loc între două obiecte; distanţă, interval. o ~ verde = teren plantat, în perimetrul unei aşezări. ♢ distanţă cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ♢ (poligr.) interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care serveşte la obţinerea acestei spaţieri. 5. (mat.) mulţime de elemente (puncte) având anumite proprietăţi. ♢ (cib.) totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieşirea unui element de sistem. (< lat. spatium, după fr. espace)
(Marele dicţionar de neologisme)
spatíe s. f., art. spatía, g.-d. art. spatíei; pl. spatíi, art. spatíile
(Dicţionar ortografic al limbii române)
spáţiu s. n. [-ţiu pron. -ţiu], art. spáţiul; pl. spáţii, art. spáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
SPATÍE s. ghindă, treflă, (reg.) cruce. (~ la cărţile de joc.)
(Dicţionar de sinonime)
SPÁTIE s. v. florean, florinte.
(Dicţionar de sinonime)
SPÁŢIU s. 1. v. cuprins. 2. v. zonă. 3. v. distanţă. 4. depărtare, distanţă, interval, (Transilv.) scopot. (Ce ~ este între cei doi stâlpi?) 5. v. văzduh. 6. v. perioadă.
(Dicţionar de sinonime)