spârc

SPÂRC, (1) spârcuri s.n., (2) spârci, s.m. 1. S.n. (Pop.) Bucată mică (şi nefolositoare) din ceva. 2. S.m. (Fam.) Epitet dat unui tânăr sau unui copil. [Var.: spârci s.m.] – Cf. ucr. š p y r k a, pol. s z p e r k a.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

SPÂRC ~uri n. Bucată mică de carne de calitate inferioară, cu pieliţe şi zgârcituri. /<ucr. špyrka, pol. szperka
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

spîrc (-curi), s.n. – 1. Bucată, tranşă, mai ales de piele sau de cartilaj. – 2. Mucos, puşti. Origine incertă, probabil expresivă, cf. sfîrc, cu care are o strînsă legătură fonetică şi semantică. – Der. spîrcui, vb. (a sfîşia, a sfîrtica, a rupe în bucăţi; înv., a distruge, a nimici; Trans., a fura; refl., înv., a se da învins, a se împrăştia); spîrcîi (var. spîrcăi), vb. refl. (a avea diaree, a fi deranjat la stomac), var. a cuvîntului anterior; spîrcaci (var. spurcaci), s.m. (pasăre, Otis tetrax), cf. numele său fr. canepetière, var. prin contaminare cu a spurca; spîrcîitor, adj. (bolnav de diaree); spîrcîială, s.f. (excremente).
(Dicţionarul etimologic român)

spârc (persoană) s. m., pl. spârci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

spârc (obiect) s. n., pl. spârcuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

spârc¹! interj., s.n. (reg.) 1. (interj.) cuvânt care imită zgomotul produs de un lichid, de o materie fluidă care iese forţat printr-un orificiu. 2. (adjectival) murdar. 3. (s.n.) tâşnitură dintr-un lichid; stropitură, spârcâitură, găinaţ.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)

spârc², spấrcuri, s.n. şi spârci, s.m. 1. (s.n.) bucată de slănină; şorici fript. 2. (înv.) bucată mică de carne de proastă calitate, slabă, de piele sau de pieliţă. 3. (în sintagmă) spârcul nasului = cartilagiul nasului. 4. (s.m.; deprec.) copilandru; persoană lipsită de importanţă.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)