STÂNCĂ, stânci, s.f. 1. Bloc mare de piatră (în munţi), de obicei cu pereţii drepţi şi colţuroşi; stană. 2. Fig. Obstacol, dificultate mare. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STÁNCĂ, stănci, s.f. (Ornit.; pop.) Stăncuţă. – Din n. pr. Stanca.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STÂN//CĂ ~ci f. Bloc mare de piatră în munţi, cu pereţi abrupţi şi cu vârfuri colţuroase. ~ de granit. ~ submarină. [G.-D. stâncii] /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
STÁNCĂ stănci f. Pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puţin curbat, coadă lungă şi penaj negru-cenuşiu; ceucă. /Din Stanca n. pr.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
stîncă (-ci), s.f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecţiile lui Puşcariu, Dacor., III, 379 şi Puşcariu, Lr., 286. Totuşi, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparenţă insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” şi „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greşit „incendium amoris” (cu privire la această greşeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s.f. (mulţime de stînci); stîncie, s.f. (rar, mulţime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).
(Dicţionarul etimologic român)
láptele-stâncii (bot.) s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cristál de stâncă s. n. + prep. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tálpa-stăncii/tálpa-stâncii s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stáncă s. f., g.-d. art. stăncii; pl. stănci
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stáncă2, stănci, s.f. (pop.) 1. stăncuţă, cioacă, ciochiţă. 2. (reg.) cioară. 3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
CURECHI-DE-STÂNCĂ s. v. rujă.
(Dicţionar de sinonime)
MUŞTARUL-STÂNCILOR s. v. mirodea.
(Dicţionar de sinonime)
STÂNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cârşie, (prin Olt. şi Ban.) janţ. (O ~ uriaşă de bazalt.)
(Dicţionar de sinonime)
STÂNCĂ s. v. piatră, rocă.
(Dicţionar de sinonime)
VARZĂ-DE-STÂNCĂ s. v. rujă, urechelniţă.
(Dicţionar de sinonime)
STÁNCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stăncuţă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STÁNCĂ, stănci, s.f. (Ornit.; pop.) Stăncuţă. – Din n. pr. Stanca.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
STÁNCĂ stănci f. Pasăre sedentară, de talia unui porumbel, cu cioc scurt, puţin curbat, coadă lungă şi penaj negru-cenuşiu; ceucă. /Din Stanca n. pr.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
stîncă (-ci), s.f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecţiile lui Puşcariu, Dacor., III, 379 şi Puşcariu, Lr., 286. Totuşi, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparenţă insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” şi „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greşit „incendium amoris” (cu privire la această greşeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s.f. (mulţime de stînci); stîncie, s.f. (rar, mulţime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).
(Dicţionarul etimologic român)
láptele-stâncii (bot.) s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
cristál de stâncă s. n. + prep. + s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tálpa-stăncii/tálpa-stâncii s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stáncă s. f., g.-d. art. stăncii; pl. stănci
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stáncă2, stănci, s.f. (pop.) 1. stăncuţă, cioacă, ciochiţă. 2. (reg.) cioară. 3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
CURECHI-DE-STÂNCĂ s. v. rujă.
(Dicţionar de sinonime)
MUŞTARUL-STÂNCILOR s. v. mirodea.
(Dicţionar de sinonime)
STÂNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cârşie, (prin Olt. şi Ban.) janţ. (O ~ uriaşă de bazalt.)
(Dicţionar de sinonime)
STÂNCĂ s. v. piatră, rocă.
(Dicţionar de sinonime)
VARZĂ-DE-STÂNCĂ s. v. rujă, urechelniţă.
(Dicţionar de sinonime)
STÁNCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stăncuţă.
(Dicţionar de sinonime)