STẤNĂ, stâne, s.f. Aşezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului (cuprinzând locul şi amenajările necesare), unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară produsele din laptele oilor. ♢ Expr. A închide lupul în stână = a-şi aduce duşmani în casă. A veni la spartul stânii = a veni prea târziu. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STÁNĂ, stane, s.f. Bloc, bolovan mare de piatră; p. ext. stâncă. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a fi etc.) (ca o) stană (de piatră) = a rămâne (sau a sta, a fi etc.) încremenit, nemişcat. [Var.: (reg.) stan, stean s.n.]
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STÂN//Ă ~e f. 1) Construcţie primitivă în afara satului, unde se adăpostesc oile şi ciobanii vara şi unde se prepară produsele din laptele oilor; oierie; târlă. 2) Loc unde se află această construcţie. ♢ A închide lupul în ~ a-şi aduce duşmanii în casă. [G.-D. stânei] /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
STÁN//Ă ~e f. Bolovan mare şi greu. ~ de piatră. ♢ A rămâne (sau a sta, a fi) ca o ~ de piatră a rămâne (a sta, a fi) înlemnit. /<sl. stanu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
stánă (-ne), s.f. – Bloc de piatră, bolovan, stîncă. – Var. stan, Trans. stean, megl. steană. Sl. stanŭ „şedere; oprire”, participiul lui stati „a fi” (Tiktin; Candrea) probabil confundat cu sl. stēna „zid”, cf. slov. stêna „stîncă”, cr. stina „stîncă”, bg. stĕna „perete” (Cihac, II, 360; Conev 39; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46). Este dubletul lui stan (var. stean), s.n. (partea superioară a iei), din sl. (bg., sb., slov., pol., rus.) stan; şi poate de la stînă. – Der. stanişte, s.f. (ocol, ţarc; cantonament, tabără), din sl. stanište; stănog (var. stanog), s.n. (barieră care separă doi cai în grajd), din rus. stanokŭ (Candrea). Stei, s.m. (colţ de stîncă), var. sten în Trans. de S, este acelaşi cuvînt ca stean, în var. sa sb. stenje.
(Dicţionarul etimologic român)
stînă (-ne), s.f. – Aşezare păstorească de vară. – Mr. stînă, stane. Sl. stana, „oprire”, de la stati, staną „a sta”, cf. sb., cr. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „staţie” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr., 282; Tiktin; Weigand, Jb., XVI, 228; Rosetti, GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95). Cuvintele sl., perfect explicabile prin procedeele sl., nu pot proveni din rom.; şi este greu de crezut că întîlnirea lor cu rom. este întîmplătoare. Totuşi, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an › în, care se petrece numai în elementele moştenite din lat. şi care nu apare la elementele sl., în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă şi stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (cf. Puşcariu, Dacor., III, 278-94 şi numerele noastre 4653 şi 8133). S-a încercat depăşirea dificultăţii, presupunînd împrumutul din sl. la o dată mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în, din romîn, bătrîn şi alte elemente lat. (Skok, Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe şi în ţăran). În realitate ideea că în ‹ an există numai în elemente lat. este falsă, cf. tc. kantar › cîntar, mgr. φράγγος › frînc; astfel că evoluţia arătată nu este pur şi simplu o imposibilitate, ci o circumstanţă a cărei explicaţie ne scapă. Alte explicaţii sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf. Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Puşcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „şedere” (Densusianu, GS, I, 238; Puşcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn, 77-9), deşi un astfel de împrumut nu pare posibil istoriceşte; dintr-un lat. *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der. stînaş, s.m. (păstor care are o stînă). Din rom. pare să provină mag. esztena şi săs. stinê; în schimb, ngr. στάνη şi alb. stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din rom., trebuie să vină din sl.
(Dicţionarul etimologic român)
stână s. f., g.-d. art. stânei; pl. stâne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stánă s. f., g.-d. art. stánei; pl. stáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
SPANACUL-STÂNELOR s. v. spanacul-ciobanilor.
(Dicţionar de sinonime)
STÂNĂ s. târlă, (rar) oierie, (reg.) băcie, căşărie, colibă, mandră, mutare, odalâc, sălaş, (prin Transilv., Ban. şi vestul Munt.) staul. (O ~ de oi, la munte.)
(Dicţionar de sinonime)
STÁNĂ s. v. abis, adânc, prăpastie, stâncă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STÁNĂ, stane, s.f. Bloc, bolovan mare de piatră; p. ext. stâncă. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a fi etc.) (ca o) stană (de piatră) = a rămâne (sau a sta, a fi etc.) încremenit, nemişcat. [Var.: (reg.) stan, stean s.n.]
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
STÁN//Ă ~e f. Bolovan mare şi greu. ~ de piatră. ♢ A rămâne (sau a sta, a fi) ca o ~ de piatră a rămâne (a sta, a fi) înlemnit. /<sl. stanu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
stánă (-ne), s.f. – Bloc de piatră, bolovan, stîncă. – Var. stan, Trans. stean, megl. steană. Sl. stanŭ „şedere; oprire”, participiul lui stati „a fi” (Tiktin; Candrea) probabil confundat cu sl. stēna „zid”, cf. slov. stêna „stîncă”, cr. stina „stîncă”, bg. stĕna „perete” (Cihac, II, 360; Conev 39; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46). Este dubletul lui stan (var. stean), s.n. (partea superioară a iei), din sl. (bg., sb., slov., pol., rus.) stan; şi poate de la stînă. – Der. stanişte, s.f. (ocol, ţarc; cantonament, tabără), din sl. stanište; stănog (var. stanog), s.n. (barieră care separă doi cai în grajd), din rus. stanokŭ (Candrea). Stei, s.m. (colţ de stîncă), var. sten în Trans. de S, este acelaşi cuvînt ca stean, în var. sa sb. stenje.
(Dicţionarul etimologic român)
stînă (-ne), s.f. – Aşezare păstorească de vară. – Mr. stînă, stane. Sl. stana, „oprire”, de la stati, staną „a sta”, cf. sb., cr. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „staţie” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu, Hlr., 282; Tiktin; Weigand, Jb., XVI, 228; Rosetti, GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95). Cuvintele sl., perfect explicabile prin procedeele sl., nu pot proveni din rom.; şi este greu de crezut că întîlnirea lor cu rom. este întîmplătoare. Totuşi, s-a accentuat dificultatea trecerii lui an › în, care se petrece numai în elementele moştenite din lat. şi care nu apare la elementele sl., în afară de jupîn, stăpîn, smîntînă şi stîncă, toate cuvinte considerate de origine incertă (cf. Puşcariu, Dacor., III, 278-94 şi numerele noastre 4653 şi 8133). S-a încercat depăşirea dificultăţii, presupunînd împrumutul din sl. la o dată mai veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu -în, din romîn, bătrîn şi alte elemente lat. (Skok, Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339; ar fi trebuit să existe şi în ţăran). În realitate ideea că în ‹ an există numai în elemente lat. este falsă, cf. tc. kantar › cîntar, mgr. φράγγος › frînc; astfel că evoluţia arătată nu este pur şi simplu o imposibilitate, ci o circumstanţă a cărei explicaţie ne scapă. Alte explicaţii sînt mai ipotetice: din dacicul *stana (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf. Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Puşcariu, Lr., 176); din indoeurop. *sthana, prin intermediul persanului stana „şedere” (Densusianu, GS, I, 238; Puşcariu, Dacor., III, 382; Cancel, Despre Romîn, 77-9), deşi un astfel de împrumut nu pare posibil istoriceşte; dintr-un lat. *saeptana (Giuglea, Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der. stînaş, s.m. (păstor care are o stînă). Din rom. pare să provină mag. esztena şi săs. stinê; în schimb, ngr. στάνη şi alb. stan, care au fost prezentate uneori drept împrumuturi din rom., trebuie să vină din sl.
(Dicţionarul etimologic român)
stână s. f., g.-d. art. stânei; pl. stâne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
stánă s. f., g.-d. art. stánei; pl. stáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
SPANACUL-STÂNELOR s. v. spanacul-ciobanilor.
(Dicţionar de sinonime)
STÂNĂ s. târlă, (rar) oierie, (reg.) băcie, căşărie, colibă, mandră, mutare, odalâc, sălaş, (prin Transilv., Ban. şi vestul Munt.) staul. (O ~ de oi, la munte.)
(Dicţionar de sinonime)
STÁNĂ s. v. abis, adânc, prăpastie, stâncă.
(Dicţionar de sinonime)