tăgăduire dex - definiţie, sinonime, conjugare
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva; a nega; a dezminţi. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s.f. Acţiunea de a tăgădui şi rezultatul ei; tăgăduială. – V. tăgădui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A TĂGĂDU//Í ~iésc tranz. (adevăruri, fapte, fenomene) A declara ca fiind neadevărat; a nega; a contesta; a dezminţi. /<ung. tagad
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva; a nega; a dezminţi. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere (CORJAN). – Magh. tagadni.
(Dicţionarul limbii române moderne)

TĂGĂDUÍRE, tăgăduiri, s.f. Acţiunea de a tăgădui şi rezultatul ei.
(Dicţionarul limbii române moderne)

tăgăduí (-uésc, -ít), vb. – A nega, a dezminţi. Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gáldi, Dict., 97). – Der. tăgadă, s.f. (negaţie; contestaţie), deverbal sau din mag. tagad; tagă, s.f. (negaţie), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s.f. (negaţie); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduieşte).
(Dicţionarul etimologic român)

tăgăduí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. tăgăduiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

tăgăduíre s. f., g.-d. art. tăgăduírii; pl. tăgăduíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
TĂGĂDUÍ vb. 1. v. nega. 2. v. retracta. 3. v. contesta.
(Dicţionar de sinonime)

TĂGĂDUÍ vb. v. ascunde, masca, refuza, respinge, tăinui.
(Dicţionar de sinonime)

TĂGĂDUÍRE s. v. contestare.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ta tag taga tagad tagadu

Cuvinte se termină cu literele: re ire uire duire aduire