tată dex - definiţie, sinonime, conjugare
ŢÁŢĂ, ţaţe, s.f. 1. (Pop.) Mătuşă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la ţară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust şi de fineţe; mahalagioaică. – Din ngr. tsa\'tsa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢẤŢĂ, ţâţe, s.f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ♢ Loc. adj. De ţâţă = (despre copii) sugar. ♢ Loc. adv. La ţâţă = la sân, la piept. ♢ Expr. A da ţâţa = a da să sugă, a alăpta. A avea ţâţă = a avea lapte suficient pentru a-şi alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) ţâţa-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); ţâţa-oii = a) degetar; b) ciuboţica-cucului; ţâţa-vacii = a) varietate de viţă de vie care produce struguri cu boabe lunguieţe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboţica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă şi cu florile galbene, aşezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); ţâţa-fiului = plantă de munte cu rizom scurt şi gros, tulpină înaltă, frunze ovale şi flori roşii (Polygonum bistorca); ţâţa-mielului = urechelniţă; ţâţa-oilor = arnică. – Lat. *titia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TÁTĂ, taţi, s.m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care şi-l dă el însuşi când vorbeşte cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ♢ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi creşte; cap de familie. Tată mare sau tata-moşu = bunic. Tată vitreg = al doilea soţ al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ♢ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generaţiilor, prin descendenţă directă, din generaţie în generaţie. ♢ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături şi obiceiuri (rele). Bucăţică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă şi de tată-său sau vinde şi pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, creşte carnea, se spune când părintele îşi pedepseşte copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamaţie de uimire sau de satisfacţie. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate şi de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecţiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credinţa creştină) Dumnezeu, creatorul lumii. ♢ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creştine. ♢ Expr. (A şti) ca (pe) Tatăl nostru = (a şti) foarte bine, pe de rost, fără greşeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeţ) Cel care întrupează cele mai înalte calităţi, care este deasupra altora, îi covârşeşte pe toţi. [Nom. sg. art.: tata şi tatăl; gen.-dat. sg.: tatii şi tatei] – Lat. tata.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢÁŢ//Ă ~e f. pop. (folosit şi ca termen de adresare) 1) Soră (sau vară) a unuia dintre părinţi, luată în raport cu copiii acestora; mătuşă. 2) Soră mai mare sau femeie mai în vârstă; lele. 3) peior. Femeie cu apucături grosolane. /<ngr. tsátsa
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢÂŢ//Ă ~e f. 1) pop. Organ de secreţie a laptelui la mamifere; glandă mamelară; mamelă. ♢ Copil de ~ copil sugar. A da ~ a alăpta. A avea ~ a avea lapte în cantitate suficientă (în perioada alăptării copilului). ~a-vacii plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze mari, ovale, şi cu flori galbene, dispuse în umbele; ciuboţica-cucului. ~a-caprei a) varietate de viţă de vie cu boabe mari, lunguieţe şi cărnoase; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze lungi, înguste, şi cu flori galbene-aurii, solitare; barba-caprei. ~a-mielului plantă erbacee decorativă cu tulpina erectă, cu frunze cărnoase şi eliptice, cu flori roz sau roşii; urechelniţă. ~a-oii a) plantă erbacee veninoasă cu tulpina erectă, cu frunze păroase şi cu flori mari, roşii sau galbene, dispuse în inflorescenţe; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze mari, subţiate spre peţiol, şi cu flori galbene-închise, dispuse în umbele. ~a-oilor plantă erbacee medicinală, cu tulpina erectă şi păroasă, cu frunze eliptice, mari, şi cu flori galbene, care creşte în regiuni umede montane; arnică. ~a-fiului plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze mari, alungite, şi cu flori roşii dispuse în spice terminale, care creşte în regiuni umede montane. 2) reg. Celulă de fagure în care se dezvoltă matca; botcă. 3) pop. Parte în formă de cioc de la gura unor vase (pe unde se bea); gurgui. /<lat. titia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TÁTĂ taţi m. 1) (şi cuvânt de adresare) Bărbat considerat în raport cu copiii săi. ♢ ~ bun tată adevărat. ~-socru tatăl soţului sau al soţiei, privit în raport cu nora sau cu ginerele. ~ mare, ~-moşu bunic. Din ~ în fiu din generaţie în generaţie. 2) Bărbat de vârstă aproximativ egală cu a unui părinte. 3) (şi ca termen de adresare a unui tânăr către un om mai în vârstă) Bărbat respectat şi apropiat cuiva. 4) pop. Persoană care a iniţiat un domeniu de activitate sau o realizare importantă. 5) Persoană care protejează pe cineva sau îi acordă un sprijin. 6) (în religia creştină) Creator a tot ce există; Dumnezeu. ♢ ~l nostru numele unei rugăciuni la creştini. (A şti) ca (pe) „~l nostru” a şti (ceva) foarte bine; a şti pe de rost. [Art. tata; G.-D. tatei, lui tata] /<lat. tata
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ţîţă (-ţe), s.f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. ţiţă. Mr. ţîţă, megl. ţǫţă, istr. ţiţe. Creaţie expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Puşcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuşi, lat. nu este unica explicaţie posibilă, deoarece cuvîntul aparţine limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „ţîţă”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicaţia prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puţin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creaţie expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formaţii similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (ţîţîi), cea de obiect ascuţit (ţuţ), cea de supt (ţugu, ţaţă) sau mai probabil, fiind vorba de creaţii spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. ţîţoasă, adj. (cu sînii mari).
(Dicţionarul etimologic român)

ţáţă (-ţe), s.f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătuşilor şi, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (ţî)ţacă, Olt., ţaică, ţaţae. Creaţie expresivă, cf. ţîţă. Se foloseşte în Munt. şi în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.
(Dicţionarul etimologic român)

tátă (-ţi), s.m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Puşcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Puşcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidenţa se explică prin izvorul expresiv comun, cf. şi gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata şi tatăl, genitiv tatei şi tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminaţii f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din acelaşi motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică şi ne putem îndoi că a influenţat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susţinută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frăţîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, faţă de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).
(Dicţionarul etimologic român)

a cere cât dracu’ pe tată-său expr. (d. comercianţi) a practica preţuri exagerat de mari. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

ţáţă s. f., g.-d. art. ţáţei; pl. ţáţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâţa-cáprei (bot.) s. f. (sil. -prei)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâţa-vácii (bot. ) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâţa-miélului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâţa-óii (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâţa-fíului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţâţă s. f., g.-d. art. ţâţei; pl. ţâţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

táta-móşul s. m. art., g.-d. art. lui táta-móşul
(Dicţionar ortografic al limbii române)

táta-sócrul s. m. art., g.-d. art. lui táta-sócrul
(Dicţionar ortografic al limbii române)

tátă-máre s. m., art. táta-máre, g.-d. art. lui táta-máre
(Dicţionar ortografic al limbii române)

tátă s. m., art. tata, g.-d. art. tátei/lui táta; art. tátăl (numai + atribut sau „Dumnezeu”), g.-d. art. tatălui; pl. táţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

tátă-meu (-tău, -său) s. m. + adj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

Tátăl nóstru (rugăciunea) s. pr. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

táţă, táţe, s.f. (reg.) 1. tavă. 2. fundament la casă.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
ŢÁŢĂ s. v. lele.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÁŢĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiţă, mătuşă, mitocancă, tanti.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂŢA-ÓII s. v. arnică, ciuboţica-cucului, degetar, degetariţă, degeţel, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂŢA-CÁPREI s. v. barba-caprei, surguci.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂŢA-VÁCII s. v. ciuboţica-cucului.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂŢA-MIÉLULUI s. v. urechelniţă.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂŢĂ s. I. 1. v. sân. 2. v. uger. II. ţâţa-vacii v. razachie.
(Dicţionar de sinonime)

ŢÂŢĂ s. v. gurgui, ţâţână.
(Dicţionar de sinonime)

TATĂ BĂTRÂN s. v. unchi.
(Dicţionar de sinonime)

TÁTĂ s. 1. părinte, (franţuzism) papa, (înv. şi pop.) taică, (pop.) tătân, (înv. şi reg.) nene, (reg.) tataie, (prin Mold.) babacă, babaie, (Munt., Olt., Dobr., sudul Mold. şi sudul Transilv.) tete, (fam.) bătrânul (art.), tati, (arg.) puriu. (Are ~ doi copii.) 2. tată-mare v. bunic. 3. v. Dumnezeu. 4. (BIS.) tatăl nostru = (înv. şi reg.) ocinaş.
(Dicţionar de sinonime)

TATĂ MÓŞ s. v. unchi.
(Dicţionar de sinonime)

IARBA-TÁTĂLUI s. v. tătăneasă.
(Dicţionar de sinonime)

BARBA-TÁTEI s. v. tătăneasă.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ta tat

Cuvinte se termină cu literele: ta ata