ŢÁŢĂ, ţaţe, s.f. 1. (Pop.) Mătuşă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la ţară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust şi de fineţe; mahalagioaică. – Din ngr. tsa\'tsa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢẤŢĂ, ţâţe, s.f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ♢ Loc. adj. De ţâţă = (despre copii) sugar. ♢ Loc. adv. La ţâţă = la sân, la piept. ♢ Expr. A da ţâţa = a da să sugă, a alăpta. A avea ţâţă = a avea lapte suficient pentru a-şi alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) ţâţa-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); ţâţa-oii = a) degetar; b) ciuboţica-cucului; ţâţa-vacii = a) varietate de viţă de vie care produce struguri cu boabe lunguieţe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboţica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă şi cu florile galbene, aşezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); ţâţa-fiului = plantă de munte cu rizom scurt şi gros, tulpină înaltă, frunze ovale şi flori roşii (Polygonum bistorca); ţâţa-mielului = urechelniţă; ţâţa-oilor = arnică. – Lat. *titia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢÁŢ//Ă ~e f. pop. (folosit şi ca termen de adresare) 1) Soră (sau vară) a unuia dintre părinţi, luată în raport cu copiii acestora; mătuşă. 2) Soră mai mare sau femeie mai în vârstă; lele. 3) peior. Femeie cu apucături grosolane. /<ngr. tsátsa
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ŢÂŢ//Ă ~e f. 1) pop. Organ de secreţie a laptelui la mamifere; glandă mamelară; mamelă. ♢ Copil de ~ copil sugar. A da ~ a alăpta. A avea ~ a avea lapte în cantitate suficientă (în perioada alăptării copilului). ~a-vacii plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze mari, ovale, şi cu flori galbene, dispuse în umbele; ciuboţica-cucului. ~a-caprei a) varietate de viţă de vie cu boabe mari, lunguieţe şi cărnoase; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze lungi, înguste, şi cu flori galbene-aurii, solitare; barba-caprei. ~a-mielului plantă erbacee decorativă cu tulpina erectă, cu frunze cărnoase şi eliptice, cu flori roz sau roşii; urechelniţă. ~a-oii a) plantă erbacee veninoasă cu tulpina erectă, cu frunze păroase şi cu flori mari, roşii sau galbene, dispuse în inflorescenţe; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze mari, subţiate spre peţiol, şi cu flori galbene-închise, dispuse în umbele. ~a-oilor plantă erbacee medicinală, cu tulpina erectă şi păroasă, cu frunze eliptice, mari, şi cu flori galbene, care creşte în regiuni umede montane; arnică. ~a-fiului plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze mari, alungite, şi cu flori roşii dispuse în spice terminale, care creşte în regiuni umede montane. 2) reg. Celulă de fagure în care se dezvoltă matca; botcă. 3) pop. Parte în formă de cioc de la gura unor vase (pe unde se bea); gurgui. /<lat. titia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ţîţă (-ţe), s.f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. ţiţă. Mr. ţîţă, megl. ţǫţă, istr. ţiţe. Creaţie expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Puşcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuşi, lat. nu este unica explicaţie posibilă, deoarece cuvîntul aparţine limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „ţîţă”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicaţia prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puţin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creaţie expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formaţii similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (ţîţîi), cea de obiect ascuţit (ţuţ), cea de supt (ţugu, ţaţă) sau mai probabil, fiind vorba de creaţii spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. ţîţoasă, adj. (cu sînii mari).
(Dicţionarul etimologic român)
ţáţă (-ţe), s.f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătuşilor şi, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (ţî)ţacă, Olt., ţaică, ţaţae. Creaţie expresivă, cf. ţîţă. Se foloseşte în Munt. şi în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.
(Dicţionarul etimologic român)
ţáţă s. f., g.-d. art. ţáţei; pl. ţáţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-cáprei (bot.) s. f. (sil. -prei)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-vácii (bot. ) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-miélului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-óii (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-fíului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţă s. f., g.-d. art. ţâţei; pl. ţâţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢÁŢĂ s. v. lele.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÁŢĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiţă, mătuşă, mitocancă, tanti.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-ÓII s. v. arnică, ciuboţica-cucului, degetar, degetariţă, degeţel, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-CÁPREI s. v. barba-caprei, surguci.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-VÁCII s. v. ciuboţica-cucului.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-MIÉLULUI s. v. urechelniţă.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢĂ s. I. 1. v. sân. 2. v. uger. II. ţâţa-vacii v. razachie.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢĂ s. v. gurgui, ţâţână.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢẤŢĂ, ţâţe, s.f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ♢ Loc. adj. De ţâţă = (despre copii) sugar. ♢ Loc. adv. La ţâţă = la sân, la piept. ♢ Expr. A da ţâţa = a da să sugă, a alăpta. A avea ţâţă = a avea lapte suficient pentru a-şi alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) ţâţa-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); ţâţa-oii = a) degetar; b) ciuboţica-cucului; ţâţa-vacii = a) varietate de viţă de vie care produce struguri cu boabe lunguieţe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboţica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă şi cu florile galbene, aşezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); ţâţa-fiului = plantă de munte cu rizom scurt şi gros, tulpină înaltă, frunze ovale şi flori roşii (Polygonum bistorca); ţâţa-mielului = urechelniţă; ţâţa-oilor = arnică. – Lat. *titia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ŢÂŢ//Ă ~e f. 1) pop. Organ de secreţie a laptelui la mamifere; glandă mamelară; mamelă. ♢ Copil de ~ copil sugar. A da ~ a alăpta. A avea ~ a avea lapte în cantitate suficientă (în perioada alăptării copilului). ~a-vacii plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze mari, ovale, şi cu flori galbene, dispuse în umbele; ciuboţica-cucului. ~a-caprei a) varietate de viţă de vie cu boabe mari, lunguieţe şi cărnoase; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze lungi, înguste, şi cu flori galbene-aurii, solitare; barba-caprei. ~a-mielului plantă erbacee decorativă cu tulpina erectă, cu frunze cărnoase şi eliptice, cu flori roz sau roşii; urechelniţă. ~a-oii a) plantă erbacee veninoasă cu tulpina erectă, cu frunze păroase şi cu flori mari, roşii sau galbene, dispuse în inflorescenţe; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze mari, subţiate spre peţiol, şi cu flori galbene-închise, dispuse în umbele. ~a-oilor plantă erbacee medicinală, cu tulpina erectă şi păroasă, cu frunze eliptice, mari, şi cu flori galbene, care creşte în regiuni umede montane; arnică. ~a-fiului plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze mari, alungite, şi cu flori roşii dispuse în spice terminale, care creşte în regiuni umede montane. 2) reg. Celulă de fagure în care se dezvoltă matca; botcă. 3) pop. Parte în formă de cioc de la gura unor vase (pe unde se bea); gurgui. /<lat. titia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ţîţă (-ţe), s.f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. ţiţă. Mr. ţîţă, megl. ţǫţă, istr. ţiţe. Creaţie expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Puşcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuşi, lat. nu este unica explicaţie posibilă, deoarece cuvîntul aparţine limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „ţîţă”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicaţia prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puţin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creaţie expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formaţii similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (ţîţîi), cea de obiect ascuţit (ţuţ), cea de supt (ţugu, ţaţă) sau mai probabil, fiind vorba de creaţii spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. ţîţoasă, adj. (cu sînii mari).
(Dicţionarul etimologic român)
ţáţă (-ţe), s.f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătuşilor şi, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (ţî)ţacă, Olt., ţaică, ţaţae. Creaţie expresivă, cf. ţîţă. Se foloseşte în Munt. şi în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.
(Dicţionarul etimologic român)
ţáţă s. f., g.-d. art. ţáţei; pl. ţáţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-cáprei (bot.) s. f. (sil. -prei)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-vácii (bot. ) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-miélului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-óii (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţa-fíului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţâţă s. f., g.-d. art. ţâţei; pl. ţâţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢÁŢĂ s. v. lele.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÁŢĂ s. v. mahalagioaică, mahalagiţă, mătuşă, mitocancă, tanti.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-ÓII s. v. arnică, ciuboţica-cucului, degetar, degetariţă, degeţel, podbal-de-munte.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-CÁPREI s. v. barba-caprei, surguci.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-VÁCII s. v. ciuboţica-cucului.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢA-MIÉLULUI s. v. urechelniţă.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢĂ s. I. 1. v. sân. 2. v. uger. II. ţâţa-vacii v. razachie.
(Dicţionar de sinonime)
ŢÂŢĂ s. v. gurgui, ţâţână.
(Dicţionar de sinonime)