tava dex - definiţie, sinonime, conjugare
TÁVĂ, tăvi, s.f. 1. Obiect plat de metal, de material plastic, de lemn, având forme şi dimensiuni diferite şi marginile puţin ridicate, pe care se aduc la masă cele necesare pentru servit; tabla, tablă1 (5). ♦ Vas de tablă sau de fier smălţuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri. 2. (Reg.; în expr.) A da pe cineva tavă (sau tava) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Şerveţel brodat care se aşterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s.f.] – Din tc. tava. Cf. bg. t a v a.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TAVÁ s.f. v. tavă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TÁVĂ tăvi f. 1) Recipient cu fundul plat şi cu marginile uşor ridicate, pe care se aduc mâncarea şi tacâmurile la masă; tablă. 2) Vas din tablă cu fundul plat şi cu marginile ridicate, folosit pentru a coace la cuptor diferite mâncăruri şi produse de panificaţie (plăcinte, checuri, torturi etc.). [G.-D. tăvii] /<turc. tava
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TÁVĂ, tăvi, s.f. 1. Obiect plat de metal sau de lemn, având forme diferite şi marginile puţin ridicate, pe care se aduc la masă farfuriile, tacâmurile etc.; tabla. ♦ Vas de tablă sau de fier smălţuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri şi prăjituri. 2. (În expr.) A da pe cineva tava (sau tavă) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Şerveţel brodat care se aşterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s.f.] Tc. tava.
(Dicţionarul limbii române moderne)

TAVÁ s.f. v. tavă.
(Dicţionarul limbii române moderne)

távă (-ắvi), s.f. – 1. Talger, tipsie, platou. – 2. Vas plat de metal pentru copt la cuptor prăjituri, mîncăruri etc. – Var. Mold. tavá, tăvá. Mr., megl. tavă. Tc. tava (Şeineanu, II, 352; Lokotsch 2751), cf. ngr. νταβᾶς, alb. tavë, bg., sb. tavá.
(Dicţionarul etimologic român)

tavá adv. – Prin tăvălire, muşcînd pămîntul. Origine îndoielnică, probabil expresivă, ca dura, tumba şi legată de rădăcina expresivă tăb- „obiect rotund”, cf. tăbueţ, tăbîltoc. – Der. tăvăli, vb. (a răsturna, a răsuci, a da de-a dura, a rostogoli în ceva; a scălda, a unge; a murdări, a păta, a mînji; a strica; a uza; a pisa, a mototoli, a-şi bate joc), cu suf. expresiv -li, cf. mr. antăvălescu, antăvălire, megl. (an)tăvălés, (an)tăvăliri (după Cihac, II, 243 şi Tiktin, din sl. valiti „a învîrti”, cu un pref. tă- greu de explicat, cf. tămînda, tămînji; după Candrea, din sb. tavoljiti „a trăi greu”); tăval (în expresia de-a tăvalul, prin răsturnare, de-a rostogolul); tăvală, s.f. (tăvălug, cilindru care se învîrte); tăvăleală, s.f. (acţiunea de a se tăvăli; trîntă, bătaie; uzură, deteriorare, mai ales a hainelor); tăvălitură, s.f. (loc unde iarba a fost călcată sau tăvălită; urmă, dîră, călcătură); tăvălug (var. tăvăluc, tefelug, mr. tăvăluc), s.n. (sul, rolă, cilindru), cu suf. expresiv -ug(ă), cf. hălăciugă, măciucă, buturugă; tăvălugi (var. tăvăluci), vb. (a mărunţi pămîntul cu tăvălugul; a strivi, a netezi); prăstăvăli, vb. (a răsturna); prăstăvala, adv. (Olt., de-a rostogolul). Tiva, adv. (Mold., repede, fuga, în goană), pare să fie var. a lui tava (după Scriban, din bg. otiva „s-a dus”). – Cf. şi tărbăci, tearfă, vălătuc, tivi.
(Dicţionarul etimologic român)

távă s. f., g.-d. art. tăvii; pl. tăvi
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
TÁVĂ s. tipsie, (reg.) tablă, (Mold.) tabla. (~ încărcată cu bunătăţi.)
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ta tav

Cuvinte se termină cu literele: va ava