TIP, (1, 2, 3) tipuri, (4) tipi, s.m. 1. S.n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de acelaşi fel; prototip. 2. S.n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întruneşte anumite trăsături reprezentative, esenţiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de acelaşi fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întruneşte, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S.n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S.m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢIPÁ1, ţip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-şi manifesta faţă de cineva nemulţumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuţite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensităţii sau a stridenţei nuanţelor); a bate la ochi. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢIPÁ2, ţip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TIP1 ~i m. 1) depr. Persoană care trezeşte o atitudine negativă; om excentric; individ; subiect. 2) Persoană de o mare originalitate; om care iese din comun prin comportamentul său original. /<lat. typus, ngr. tipós, fr. type
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
TIP2 ~uri n. 1) Model ideal care întruneşte caracteristicile esenţiale ale unui grup de obiecte sau de fenomene similare; etalon. 2) Individ sau exemplar care întruneşte caracterele esenţiale ale unui grup de fiinţe sau de obiecte. /<lat. typus, ngr. tipos, fr. type
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A ŢIPÁ ţip intranz. 1) (despre fiinţe) A scoate ţipete; a răcni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-şi manifesta nemulţumirea sau mânia prin vorbe răstite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
tip (-puri), s.n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se foloseşte în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanţă depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s.f. (literă tipografică), din it. tipo.
(Dicţionarul etimologic român)
ţip (-puri), s.n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. ţîp. Creaţie expresivă, cf. şop, şipot. – Der. ţipă (var. Trans. ţîpă), s.f. (fluier, ţignal; trişcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); ţipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăştia), megl. ţop, ţăpări; ţipăt, s.n. (strigăt); ţipătură, s.f. (strigăt; acţiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în faţa celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; ţipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. ţop. Ţipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la ţipa „a arunca”. Totuşi, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu aşa, deoarece îl întîlnim la Eliade: ţipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a ţipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › ţipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă ţip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 şi de Scriban. Ţipar, s.m. (peşte, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparţină aceleiaşi familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mişca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Acelaşi înţeles pare că se poate găsi pe baza lui ţipenie, s.f. (fiinţă, suflet), care se foloseşte numai în expresia nici ţipenie „nici o suflare” sau „nici o mişcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 şi Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
(Dicţionarul etimologic român)
TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eşantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele şi preţul unui produs pus în vânzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, fiinţe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populaţii etc. // s.m. 1. Individ care întruneşte anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esenţiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întruneşte trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriţă”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].
(Dicţionar de neologisme)
TIP1 I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de acelaşi fel; prototip. 2. individ, exemplar care întruneşte anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ♢ totalitatea caracterelor distinctive esenţiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ♢ caracter distinctiv, particularitate. ♢ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esenţiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întruneşte trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)
(Marele dicţionar de neologisme)
tip (ins) s. m., pl. tipi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tip (obiect reprezentativ, personaj, soi) s. n., pl. típuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţipá (a striga, a arunca) vb., ind. prez. 1 sg. ţip, 3 sg. şi pl. ţípă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţip s. n., pl. ţípe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
TIP s. v. chip, faţă, figură, individ, ins, om, persoană.
(Dicţionar de sinonime)
TIP s. I. 1. v. prototip. 2. model, prototip, tipar. (A construit teatrul după ~ul grec.) 3. v. sistem. 4. v. mostră. II. 1. v. specie. 2. v. categorie. 3. categorie, fel, gen, soi, specie, speţă, (înv. şi pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămânţă, sculă, stambă, tacâm. (Ce ~ de om o fi şi ăsta?) 4. fel, gen, mod, soi, specie, specimen, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~uri de silogisme ...)
(Dicţionar de sinonime)
ŢIPÁ vb. 1. v. striga. 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a ţivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. şi Maram.) a ţipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui.
(Dicţionar de sinonime)
ŢIPÁ vb. v. alunga, arunca, azvârli, depărta, goni, izgoni, îndepărta, lepăda, zvârli.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A ţipa ≠ a şopti
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŢIPÁ1, ţip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-şi manifesta faţă de cineva nemulţumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuţite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensităţii sau a stridenţei nuanţelor); a bate la ochi. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TIP1 ~i m. 1) depr. Persoană care trezeşte o atitudine negativă; om excentric; individ; subiect. 2) Persoană de o mare originalitate; om care iese din comun prin comportamentul său original. /<lat. typus, ngr. tipós, fr. type
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
TIP2 ~uri n. 1) Model ideal care întruneşte caracteristicile esenţiale ale unui grup de obiecte sau de fenomene similare; etalon. 2) Individ sau exemplar care întruneşte caracterele esenţiale ale unui grup de fiinţe sau de obiecte. /<lat. typus, ngr. tipos, fr. type
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A ŢIPÁ ţip intranz. 1) (despre fiinţe) A scoate ţipete; a răcni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-şi manifesta nemulţumirea sau mânia prin vorbe răstite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
tip (-puri), s.n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se foloseşte în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanţă depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s.f. (literă tipografică), din it. tipo.
(Dicţionarul etimologic român)
ţip (-puri), s.n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. ţîp. Creaţie expresivă, cf. şop, şipot. – Der. ţipă (var. Trans. ţîpă), s.f. (fluier, ţignal; trişcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); ţipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăştia), megl. ţop, ţăpări; ţipăt, s.n. (strigăt); ţipătură, s.f. (strigăt; acţiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în faţa celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; ţipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. ţop. Ţipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la ţipa „a arunca”. Totuşi, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu aşa, deoarece îl întîlnim la Eliade: ţipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a ţipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › ţipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă ţip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 şi de Scriban. Ţipar, s.m. (peşte, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparţină aceleiaşi familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mişca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Acelaşi înţeles pare că se poate găsi pe baza lui ţipenie, s.f. (fiinţă, suflet), care se foloseşte numai în expresia nici ţipenie „nici o suflare” sau „nici o mişcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 şi Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).
(Dicţionarul etimologic român)
TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eşantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele şi preţul unui produs pus în vânzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, fiinţe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populaţii etc. // s.m. 1. Individ care întruneşte anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esenţiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întruneşte trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificaţia „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriţă”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].
(Dicţionar de neologisme)
TIP1 I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de acelaşi fel; prototip. 2. individ, exemplar care întruneşte anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ♢ totalitatea caracterelor distinctive esenţiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ♢ caracter distinctiv, particularitate. ♢ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esenţiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întruneşte trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)
(Marele dicţionar de neologisme)
tip (ins) s. m., pl. tipi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tip (obiect reprezentativ, personaj, soi) s. n., pl. típuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţipá (a striga, a arunca) vb., ind. prez. 1 sg. ţip, 3 sg. şi pl. ţípă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ţip s. n., pl. ţípe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
TIP s. v. chip, faţă, figură, individ, ins, om, persoană.
(Dicţionar de sinonime)
TIP s. I. 1. v. prototip. 2. model, prototip, tipar. (A construit teatrul după ~ul grec.) 3. v. sistem. 4. v. mostră. II. 1. v. specie. 2. v. categorie. 3. categorie, fel, gen, soi, specie, speţă, (înv. şi pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămânţă, sculă, stambă, tacâm. (Ce ~ de om o fi şi ăsta?) 4. fel, gen, mod, soi, specie, specimen, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~uri de silogisme ...)
(Dicţionar de sinonime)
ŢIPÁ vb. 1. v. striga. 2. a răcni, a striga, a urla, a zbiera, (reg.) a ţivli, (Transilv.) a puhăi, (Transilv. şi Maram.) a ţipoti, (fam. fig.) a se sparge. (~ de durere.) 3. a răcni, a striga, a urla, v. vocifera. 4. v. răsti. 5. v. chiui.
(Dicţionar de sinonime)
ŢIPÁ vb. v. alunga, arunca, azvârli, depărta, goni, izgoni, îndepărta, lepăda, zvârli.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A ţipa ≠ a şopti
(Dicţionar de antonime)
Cuvinte care încep cu literele: ti
Cuvinte se termină cu literele: ip