titulatură

TITULATÚRĂ, titulaturi, s.f. 1. Modul de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituţie etc. – Din fr. titulature.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TITULATÚR//Ă ~i f. 1) Mod de intitulare a unei persoane într-o instituţie. ~ de director. 2) Totalitate a titlurilor pe care le deţine cineva. 3) Funcţie, post sau rang pe care îl ocupă cineva. /<fr. titulature, germ. Titulatur
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TITULATÚRĂ s.f. 1. Mod de a (se) intitula. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte cineva; titlu (1). [< germ. Titulatur].
(Dicţionar de neologisme)

TITULATÚRĂ s. f. mod de a (se) intitula; totalitatea titlurilor pe care le are o persoană, o lucrare etc. (< fr. titulature, germ. Titulatur)
(Marele dicţionar de neologisme)

titulatúră s. f., g.-d. art. titulatúrii; pl. titulatúri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
TITULATÚRĂ s. v. denumire, nume, numire.
(Dicţionar de sinonime)