tocului dex - definiţie, sinonime, conjugare

tocului

[Sinonime] toc ţoc
TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TOC2, tocuri, s.n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme şi mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se ţin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de beţişor, la care se adaptează o peniţă; condei. ♢ Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcţie, ferestrele şi uşile. – Din magh., scr. tok.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TOC3, tocuri, s.n. Porţiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălţămintei, care corespunde călcâiului. – Din bg. tok.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢOC interj. (Fam.) Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TOC1 interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocnitură într-un obiect tare). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TOC2 ~uri m. Unealtă de scris în formă de beţişor, prevăzut la un capăt cu un dispozitiv în care se introduce peniţa; condei. ♢ ~ rezervor toc având un rezervor umplut cu cerneală, care ajunge automat până la vârful peniţei; stilou. /<ung., sb. tok
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TOC3 ~uri n. Partea de dinapoi, mai ridicată, a tălpii la încălţăminte; călcâi. Pantofi cu ~ înalt. /<bulg. tok
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TOC4 ~uri n. 1) Cutie specială în care se ţin unele obiecte sau instrumente. ~ de ochelari. 2) rar Teacă de sabie. 3) Cadru prins în zidărie, în care se fixează uşile şi ferestrele. /<ung., sb. tok
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ŢOC interj. (se foloseşte pentru a reda zgomotul produs în timpul sărutului sau al suptului). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

toc (-curi), s.n. – 1. Teacă, învelitoare. – 2. Vas de lemn dintr-o singură bucată, putină. – 2. Cadru de uşă sau de fereastră. – 4. Condei. – 5. Cutie în care se ţine piatra de ascuţit. – 6. (Rar) Cornet. – Var. Mold. tioc. Sl. tokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 68; cf. Gáldi, Dict., 164), cf. sb., cr., slov., mag. tok.
(Dicţionarul etimologic român)

toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creaţie expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. – Der. toc, s.n. (partea mai ridicată a tălpii la încălţăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin şi Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această der. este dificilă şi ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s.f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuieşte în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelaţii, Pegas), cd. calabr. tocco, care denumeşte un instrument asemănător (it. raganello), alb. tokë (Philippide, II, 737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s.f. (toacă; hădărag, titirez, morişcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de ţesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la uşă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunţi, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-şi pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 şi REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Puşcariu 1746 şi Candrea, de la un lat. *toccāre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. tocar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni; tocană, s.f. (mîncare cu carne tăiată mărunt şi fiartă înăbuşit; Maram., terci de mălai); tocănit, s.n. (bătut); tocător, s.n. (fund de bucătărie); tocătoare, s.f. (fund); tocătură, s.f. (carne tocată; tăietură). – Din rom. provin mag. tóka „scîndură de tocat” şi tokány „tocătură” (Edelspacher 23).
(Dicţionarul etimologic român)

ţoc s.n. – În expresia: cu ţoc în poc „cu toate hodrobeiele”. Reproduce expresia germ. mit. Sack und Pack (Graur, BL, IV, 76).
(Dicţionarul etimologic român)

ţoc interj. – Imită zgomotul unui sărut. – Var. Trans. ţuc. Creaţie expresivă. – Der. ţocăi, vb. (a săruta; a suge); ţuca, vb. (Trans., a săruta), cf. ALR, I, 99; ţugsui, vb. (a suge; a bea), cuvînt rar, folosit de Ispirescu, pare contaminat cu ţuguia (după Candrea, legat de bg. cukam „a bea”).
(Dicţionarul etimologic român)

-TÓC elem. toco1-.
(Marele dicţionar de neologisme)

a avea tocuri de asfalt expr. (iron. – d. prostituate) a acosta clienţii pe stradă (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

toc interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

toc, toc interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

toc (de protejat obiecte, de scris, la uşă, la pantof) s. n., pl. tócuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţoc/ţoc-ţóc interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţoc s. n., pl. ţócuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
TOC interj. cioc! (~!, ~!, se aude în uşă.)
(Dicţionar de sinonime)

TOC s. I. portochelari. II. 1. condei. (~ cu peniţă.) 2. toc rezervor = stilou, (rar) stilograf. (Scrie cu ~.) III. 1. cadru, cercevea, ramă. (~ de fereastră.) 2. (TEHN.) matcă. (~ de la colţarul dulgherului.)
(Dicţionar de sinonime)

TOC s. (Mold.) călcâi. (~ la încălţăminte.)
(Dicţionar de sinonime)

TOC s. v. cornet, dos, fişic, polonic, putină, şiştar, teacă, tolbă.
(Dicţionar de sinonime)

ŢOC s. v. gură, sărut, sărutare.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: to toc tocu tocul toculu

Cuvinte se termină cu literele: ui lui ului cului ocului