tranc
TRANC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o cădere sau de o lovitură puternică şi bruscă. [Var.: tránca interj.] – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TRANC interj. (se foloseşte, uneori repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură, de o cădere bruscă) Tronc. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
tranc interj. – Exprimă ideea de zgomot sau de pocnet. Creaţie expresivă, cf. tronc, clanţ. – Der. tranca-fleanca (var. treanca-fleanca), interj. (exprimă ideea de flecăreală sau de vorbă lungă), pentru partea a doua a compusului cf. fleancă; trăncăi (var. trăncăni), vb. (a hodorogi, a trosni, a flecări, a meliţa); trăncălău, s.m. (palavragiu, limbut); trăncănaie (var. trăncănea, trancafuse, catrafuse), s.f. (fleac, bagatelă, moft; boarfe), ultimele forme sînt mai puţin clare, cf. catrafuse, primele, probabil de la un pl. al formei următoare; trăncăneală, s.f. (flecăreală, mîncărime de limbă). Din rom. provine mag. trankálo (Edelspacher 23), cf. şi bg. drănkanie „flecăreală”.
(Dicţionarul etimologic român)
tranc interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TRANC interj. (se foloseşte, uneori repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură, de o cădere bruscă) Tronc. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
tranc interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)