urî dex - definiţie, sinonime, conjugare
ÚRĂ1, (rar) uri, s.f. Sentiment puternic, nestăpânit, de duşmănie faţă de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÚRĂ2, uri, s.f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roşii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. u r ă1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ♢ Expr. A i se urî cu viaţa = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÚRĂ uri f. 1) Sentiment puternic de antipatie profundă (faţă de cineva sau de ceva). ♢ ~ de moarte aversiune foarte mare. 2) Atitudine duşmănoasă; ostilitate; vrajbă. [G.-D. urii] /v. a (se) urî
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A URÎ́ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din duşmănie). ♢ ~ de moarte a duşmăni cumplit. /<lat. horrire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE URÎ́ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relaţii de duşmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ♢ A i ~ cu viaţa a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

urî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A duşmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Puşcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s.f. (duşmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arţăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s.f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoşenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăşte); urîţi, vb. (a sluţi); urîţenie, s.f. (hidoşenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409).
(Dicţionarul etimologic român)

-ÚRĂ1 suf. „sare a unui hidracid”. (< fr. -ure)
(Marele dicţionar de neologisme)

-ÚRĂ2 elem. uro2-.
(Marele dicţionar de neologisme)

úră (duşmănie) s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

úră (plantă) s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

urî́ vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. urá; conj. prez. 3 sg. şi pl. uráscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
ÚRĂ s. v. duşmănie.
(Dicţionar de sinonime)

ÚRĂ s. v. palma-pământului.
(Dicţionar de sinonime)

URÎ vb. 1. v. duşmăni. 2. v. plictisi.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
Ură ≠ adoraţie, amor, dragoste, iubire
(Dicţionar de antonime)

A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubi
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: ur

Cuvinte se termină cu literele: ri