ÚRA1 interj. Exclamaţie care exprimă însufleţire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din rus. ura, fr. hourra.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorinţă de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acţiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conţin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
URÁRE, urări, s.f. Acţiunea de a ura2 şi rezultatul ei; conţinutul unei urări; urat1. – V. ura2.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ♢ Expr. A i se urî cu viaţa = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A URÁ uréz 1. tranz. 1) (sănătate, noroc, fericire etc.) A dori cu o deosebită afecţiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). 2) A felicita prin recitarea pluguşorului (în seara de Anul Nou); a hăi. 2. intranz. A umbla de la casă la casă, în seara de Anul Nou, cu pluguşorul; a hăi. /<lat. orare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ÚRA interj. (se foloseşte pentru a exprima entuziasm colectiv, însufleţire generală, cu ocazia unor manifestări publice, a unor solemnităţi sau pentru a îndemna la atac pe câmpul de luptă). /<rus. ura, fr. hourra
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
UR//ÁRE ~ări f. 1) v. A URA. 2) Cuvânt sau formulă spusă cu o deosebită afecţiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). /v. a ura
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A URÎ́ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din duşmănie). ♢ ~ de moarte a duşmăni cumplit. /<lat. horrire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE URÎ́ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relaţii de duşmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ♢ A i ~ cu viaţa a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
urá (-réz, át), vb. – 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoţiona, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Şeineanu, Semasiol., 86; Puşcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s.f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. oraţie; urat, s.n. (felicitare); urător, s.m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s.f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s.f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobeşte căciuliţa tinerilor morţi) în Munt.
(Dicţionarul etimologic român)
urî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A duşmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Puşcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s.f. (duşmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arţăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s.f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoşenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăşte); urîţi, vb. (a sluţi); urîţenie, s.f. (hidoşenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409).
(Dicţionarul etimologic român)
ÚRA1 I. interj. exclamaţie care exprimă aprobare, entuziasm. II. s. n. (pl.) strigăt entuziast de aprobare, de adeziune; aclamaţie. (< rus. ura, fr. hourra)
(Marele dicţionar de neologisme)
URÁ2 vb. tr. a exprima o dorinţă de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)
(Marele dicţionar de neologisme)
úra interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
urá vb., ind. prez. 1 sg. uréz, 3 sg. şi pl. ureáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
uráre s. f., g.-d. art. urării; pl. urări
(Dicţionar ortografic al limbii române)
urî́ vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. urá; conj. prez. 3 sg. şi pl. uráscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
URA interj. trăiască!, vivat!
(Dicţionar de sinonime)
URÁ vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îţi ~ mult bine.)
(Dicţionar de sinonime)
URÁ vb. v. binecuvânta, blagoslovi.
(Dicţionar de sinonime)
URÁRE s. urat.
(Dicţionar de sinonime)
URÎ vb. 1. v. duşmăni. 2. v. plictisi.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubi
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorinţă de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acţiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conţin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ♢ Expr. A i se urî cu viaţa = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A URÁ uréz 1. tranz. 1) (sănătate, noroc, fericire etc.) A dori cu o deosebită afecţiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). 2) A felicita prin recitarea pluguşorului (în seara de Anul Nou); a hăi. 2. intranz. A umbla de la casă la casă, în seara de Anul Nou, cu pluguşorul; a hăi. /<lat. orare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ÚRA interj. (se foloseşte pentru a exprima entuziasm colectiv, însufleţire generală, cu ocazia unor manifestări publice, a unor solemnităţi sau pentru a îndemna la atac pe câmpul de luptă). /<rus. ura, fr. hourra
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
UR//ÁRE ~ări f. 1) v. A URA. 2) Cuvânt sau formulă spusă cu o deosebită afecţiune (cu prilejul unei aniversări, al celebrării căsătoriei etc.). /v. a ura
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A URÎ́ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din duşmănie). ♢ ~ de moarte a duşmăni cumplit. /<lat. horrire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE URÎ́ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relaţii de duşmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ♢ A i ~ cu viaţa a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrire
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
urá (-réz, át), vb. – 1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoţiona, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Şeineanu, Semasiol., 86; Puşcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s.f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. oraţie; urat, s.n. (felicitare); urător, s.m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s.f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s.f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobeşte căciuliţa tinerilor morţi) în Munt.
(Dicţionarul etimologic român)
urî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A duşmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Puşcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s.f. (duşmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arţăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s.f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoşenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăşte); urîţi, vb. (a sluţi); urîţenie, s.f. (hidoşenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409).
(Dicţionarul etimologic român)
ÚRA1 I. interj. exclamaţie care exprimă aprobare, entuziasm. II. s. n. (pl.) strigăt entuziast de aprobare, de adeziune; aclamaţie. (< rus. ura, fr. hourra)
(Marele dicţionar de neologisme)
URÁ2 vb. tr. a exprima o dorinţă de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)
(Marele dicţionar de neologisme)
úra interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
urá vb., ind. prez. 1 sg. uréz, 3 sg. şi pl. ureáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
uráre s. f., g.-d. art. urării; pl. urări
(Dicţionar ortografic al limbii române)
urî́ vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. urá; conj. prez. 3 sg. şi pl. uráscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
URA interj. trăiască!, vivat!
(Dicţionar de sinonime)
URÁ vb. 1. a da. (I-a ~ „bună seara”.) 2. a dori, a pofti, (înv.) a prii. (Îţi ~ mult bine.)
(Dicţionar de sinonime)
URÁ vb. v. binecuvânta, blagoslovi.
(Dicţionar de sinonime)
URÁRE s. urat.
(Dicţionar de sinonime)
URÎ vb. 1. v. duşmăni. 2. v. plictisi.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubi
(Dicţionar de antonime)