uzuri dex - definiţie, sinonime, conjugare
UZ, uzuri, s.n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuinţare, folosire; folosinţă. ♢ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ♢ Expr. Scos (sau ieşit) din uz = care nu (se) mai foloseşte. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanţă, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

UZÚRĂ1 s.f. 1. Deteriorare, degradare a unui obiect (prin întrebuinţare îndelungată); uzaj. ♦ Modificare progresivă a (dimensiunilor) unei piese tehnice, în cursul funcţionării sistemului din care face parte. ♦ Fig. Slăbire, oboseală, epuizare. 2. Fig. (Rar) Corupţie, desfrâu. – Din fr. usure.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

UZÚRĂ2, uzuri, s.f. (Înv.) Camătă, dobândă; cămătărie. – Din lat. usura, fr. usure.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

UZ, úzuri, s.n. 5. (Lingv.) Modalitate, consfinţită prin tradiţie, de folosire curentă a unităţilor de limbă în vorbire.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

UZ ~uri n. 1) Aplicare în practică (pentru satisfacerea unor necesităţi); întrebuinţare; folosire. ♢ Scos (sau ieşit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANŢĂ. 3) lingv. Modalitate, consfinţită prin tradiţie, de folosire curentă a unităţilor de limbă în vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care aparţine altei persoane. /<lat. usus, it. uso
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

UZÚR//Ă ~i f. 1) Deteriorare progresivă prin uz îndelungat (sau neraţional). ~a unei piese. 2) fig. Stare de epuizare temporară a capacităţilor fizice şi spirituale în urma unui supraefort. /<fr. usure
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

uz (-zuri), s.n. – Întrebuinţare. Lat. usus (sec. XIX). – Der. uza, vb., din fr. user; uzaj, s.n., din fr. usage; uzanţă, s.f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s.f., din lat. usucapio; uzufruct, s.n., din lat. usufructus; uzufructar, s.m., din fr. usufructaire; uzură, s.f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj., din fr. usurpateur.
(Dicţionarul etimologic român)

UZ s.n. 1. Folosire, întrebuinţare; folosinţă. ♦ (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este şi rămâne proprietatea altuia. 2. Uzanţă, datină, obicei, cutumă. [< lat. usus, cf. fr. us, it. uso].
(Dicţionar de neologisme)

UZÚRĂ s.f. 1. Deteriorare a unei piese sau a unui sistem tehnic datorită unei întrebuinţări îndelungate; uzaj. ♦ Pierdere de material la suprafaţa unei piese din cauza frecării. ♦ (Fig.) Slăbire, oboseală, epuizare. 2. (Fig.; rar) Corupţie, desfrâu. [< fr. usure, it., lat. usura].
(Dicţionar de neologisme)

UZ s. n. 1. folosire, întrebuinţare. 2. uzanţă. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este şi rămâne proprietatea altuia. (< lat. usus, it. uso)
(Marele dicţionar de neologisme)

UZÚRĂ1 s.f. 1. ~ ♢ Pierdere de material la suprafaţa unei piese din cauza frecării. ♦ Uzură morală = pierdere a valorii maşinilor, instalaţiilor, clădirilor etc. ca urmare a creşterii productivităţii muncii sociale sau a apariţiei altor maşini, mai perfecţionate.
(Marele dicţionar de neologisme)

uz s. n., pl. úzuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

uzúră (deteriorare) s. f., g.-d. art. uzúrii
(Dicţionar ortografic al limbii române)

uzúră (camătă, corupţie) s. f., g.-d. art. uzúrii; pl. uzúri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
UZ s. 1. v. folosinţă. 2. circulaţie. (Cuvinte ieşite din ~.) 3. v. datină. 4. v. cutumă. 5. v. uzanţă.
(Dicţionar de sinonime)

UZÚRĂ s. 1. deteriorare, uzaj, uzare. (Gradul de ~ al unui obiect.) 2. v. purtare.
(Dicţionar de sinonime)

UZÚRĂ s. v. camătă, cămătărie, dobândă, procent.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: uz uzu uzur

Cuvinte se termină cu literele: ri uri zuri