val dex - definiţie, sinonime, conjugare
VAL1, valuri, s.n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc., formând creste şi adâncituri; talaz. ♢ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ♢ Expr. Valurile vieţii (sau lumii, lumeşti) = greutăţile, încercările prin care trece omul în viaţă; vicisitudinile vieţii. Valurile tinereţii = inconsecvenţa, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mişcă, vine în cantitate mare sau se năpusteşte ca nişte valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă şi mişcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. şi pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de ţesătură înfăşurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ♢ Val de tei = sul făcut din şuviţe lungi de scoarţă de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat şi de fălţuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfăşoară lanţul care ţine găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ştreangului = laţul cu care se prinde ştreangul sau şleaul de crucea căruţei. – Din sl. valŭ.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

VAL2, valuri, s.n. Meterez de pământ care servea în antichitate ca fortificaţie militară. – Din lat. vallum. Cf. germ. W a l l, it. v a l l o.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

VĂL, văluri, s.n. 1. (Adesea fig.) Bucată de ţesătură fină, de obicei transparentă, pe care şi-o pun femeile pe cap sau cu care îşi învăluie corpul ori o parte a lui. *Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înţeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porţiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omuşorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. v o i l e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

VĂL ~uri n. 1) Bucată de ţesătură transparentă folosită de femei pentru a-şi acoperi faţa sau capul; voal. ♢ A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi (sau pe frunte) sau a i se lua (a-i cădea (cuiva) un ~ de pe ochi (sau de pe frunte) a înceta (sau a începe) să înţeleagă şi să vadă lucrurile clar, limpede. 2) anat: ~ul palatului (sau ~ul palatin) porţiune musculară care continuă, în partea posteri-oară a cavităţii bucale, palatul tare şi se termină cu o prelungire numită uvulă. /<lat. velum
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

val (-luri), s.n. – 1. Undă, talaz. – 2. Vălătuc, ţesătură înfăşurată pe un cilindru. – 3. Piesă cilindrică de metal la maşina tipografică. – 4. Încercare grea, neplăcere, necaz. – 5. Barieră, obstacol, meterez. Sl. valŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 443; Conev 38), bg., sb., cr., slov., ceh., rus. val, alb. valë (Philippide, II, 657). Pentru sensul 5, cf. germ. Wall (der. directă din germ., propusă de Candrea, nu este sigură). – Der. vălăşag, s.n. (necaz, neplăcere), sec. XVII, înv.; vălui, vb. (a înfăşura; a înconjura; a chinui, a supăra; a undui, a face valuri); învălui, vb. (a înfăşura în; a rula; a împrejmui, a înconjura; a chinui, a supăra; refl., a se învîrti); învăluială (var. învăluitură), s.f. (rulare; înv., chin, suferinţă); învălura, vb. (a învălui, a înconjura, a chinui, a supăra); văluros, adj. (cu valuri mari); vălătuc, s.n. (tăvălug, rulou, cilindru; val de pînză rulată; val puternic, tălăzuire; specie de chirpici cilindric, din lut amestecat cu paie), probabil der. expresiv, cf. tăvăluc; (în)vălătuci, vb. (a înfăşura, a rula; a face vălătuci, a construi cu pămînt bătătorit); înveli (var. înv. învăli), vb. (a înfăşura; a acoperi; a pune acoperiş pe o casă; Trans., a pune vălul de mireasă; a înfăşura urzeala pe sul; a ascunde), de la val, sau direct din sl. valiti; înveliş, s.n. (acoperitoare, copertă, strat exterior); învelitoare (var. învălitoare), s.f. (înveliş; cuvertură, plapumă; batic, şal; acoperiş); învelitură, s.f. (acoperămînt; şal); desveli, vb. (a descoperi, a dezbrăca). – Cf. vălări, valma, năvăli, prăvăli.
(Dicţionarul etimologic român)

văl (-luri), s.n. – Bucată de ţesătură fină, transparentă. Lat. vēlum (sec. XIX) sau it. velo. Cf. vela.
(Dicţionarul etimologic român)

VAL s.n. Formă de relief din jurasic, reprezentând o vale sinclinală. [< fr., engl. val].
(Dicţionar de neologisme)

VĂL s.n. 1. Bucată de pânză fină şi transparentă cu care-şi acoperă femeile capul. 2. Şal, broboadă. ♢ A(-şi) lua vălul = a se călugări. 3. Vălul palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii şi prelungindu-se până spre faringe. [Pl. -luri. / < lat. velum, cf. fr. voile, it. velo].
(Dicţionar de neologisme)

VAL s. n. meterez de pământ, ca fortificaţie militară. (< lat. vallum, germ. Wall, it. vallo)
(Marele dicţionar de neologisme)

VĂL s. n. 1. bucată de pânză fină şi transparentă cu care-şi acoperă femeile capul. 2. şal, broboadă. o a(-şi) lua ŭl = a se călugări. 3. ŭl palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii. (< lat. velum)
(Marele dicţionar de neologisme)

spárge-val s. n., pl. spárge-váluri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

val (masă de apă, trâmbă, instrument, meterez) s. n., pl. váluri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

vălul-mirései (bot.) s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

văl s. n., (ţesături) pl. văluri
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
VAL s. 1. talaz, undă. (~urile mării.) 2. v. buclă. 3. v. vârtej. 4. (TEHN.) (reg.) juvăţ, orcicar. (~ul prinde şleaul sau ştreangul la crucea căruţei.) 5. v. sul.
(Dicţionar de sinonime)

VĂL s. 1. v. voal. 2. (ANAT.) văl palatin = palat moale, vălul palatului; vălul palatului v. văl palatin.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: va

Cuvinte se termină cu literele: al