zbilț dex - definiţie, sinonime, conjugare

zbilț

ZBILŢ, zbilţuri, s.n. 1. Laţ de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cârlig fixat de o coadă de lemn, cu care se trag afară din apă peştii mari. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ZBILŢ ~uri n. 1) Laţ de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2) Instrument special, care constă dintr-un cârlig sau o plasă fixată la capătul unui băţ, folosit la scoaterea peştilor mari din apă. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ZBILŢ, zbílţuri, s.n. ~ (creaţie onomatopeică, care presupune ideea unei mişcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursă; relaţia semantică este aceeaşi ca a interj. smâc cu subst. smâc = laţ; pentru explicarea fonetică a interj. imitative *bâlţ sau *bilţ, cf. bâţ, zgâlţ, (go)gâlţ, hâlţ(a), etc.; unica explicaţie a etimologiei acestui cuvânt care s-a încercat să se facă până acum (din magh. bélc = cocean) este puţin probabilă)
(Dicţionarul etimologic român)

sbilţ (zbílţuri), s.n. – Laţ, coardă pentru prins animale. – Var. zbilţ, bilţ, (s)ghilţ, Trans. belţ. Creaţie expresivă, care presupune ideea unei mişcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se luptă să iasă din capcană; legătura semantică este la fel cu cea din smîrc, interj. cu smîc „laţ”. Pentru explicaţia fonetică a lui *bîlţ sau *bilţ, interj. imitativă, cf. bîţ, sgîlţ, (go)gîlţ, hîlţ(a) etc. Singura explicaţie care s-a dat pînă azi acestui cuvînt este puţin probabilă (din mag. bélc „cocean” după Scriban). Der. sbilţui (var. bilţui, (s)ghilţui, înghilţăi, înghilţa), vb. (a îmbrăţişa, a strînge tare); sbalţ (var. zbalţ, sbanţ, zbanţ), s.n. (laţ, belciug; brăţără, virdă, inel; placă), a cărui legătură cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu bantă (Candrea) sau cu balţ (Scriban) este incertă (balţ, poate, totuşi, să fi influenţat vocalismul acestor var.); sbănţui, vb. (a prinde, a fixa, cu un cerc; a întări, cu o şipcă sau cu o şină de fier; refl., a zburda, a face şotii), al cărui ultim sens, cel mai răspîndit, depinde mai puţin de cele anterioare, decît de ideea expresivă de bază (relaţia cu it. sbalzare, „a sări”, sugerată de Scriban, nu este probabilă); sbănţuială (var. sbănţuitură), s.f. (joacă, hîrjoană). Cf. sbengui, sburda.
(Dicţionarul etimologic român)

zbilţ s. n., pl. zbílţuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: zb zbi zbil

Cuvinte se termină cu literele: lt ilt bilt