zbânţuire

ZBÂNŢUÍ, zbấnţui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănţuí vb. IV] – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ZBÂNŢUÍRE, zbânţuiri, s.f. Acţiunea de a se zbânţui şi rezultatul ei; zbenguială, zbânţuit¹, zbânţuitură. – V. zbânţui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ZBĂNŢUÍ vb. IV. v. zbânţui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A SE ZBÂNŢUÍ mă zbânţui intranz. A se juca sărind şi alergând; a fi neastâmpărat; a zburda; a se zbengui. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ZBĂNŢUÍ, zbắnţui, vb. IV. ~ 2. Tranz. A strânge, a fixa, a prinde cu o verigă de fier, cu un cerc de metal. (din zbanţ)
(Dicţionarul etimologic român)

zbânţuí vb., ind. şi conj. prez. 1 şi 2 sg. zbânţui, 3 sg. şi pl. zbânţuie, imperf. 3 sg. zbânţuiá
(Dicţionar ortografic al limbii române)

zbânţuíre s. f., g.-d. art. zbânţuírii; pl. zbânţuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ZBÂNŢUÍ vb. v. zburda.
(Dicţionar de sinonime)

ZBÂNŢUÍRE s. v. joacă.
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
A se zbânţui ≠ a se linişti
(Dicţionar de antonime)