ÎMPĂCÁ, împác, vb. I. 1. Tranz. şi refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A restabili raporturi de prietenie, de înţelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦ Refl. recipr. A se înţelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦ Refl. A se obişnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând). 2. Tranz. A linişti, a potoli, a calma pe cineva mulţumindu-l, dându-i satisfacţie. 3. Refl. recipr. A trăi în bună înţelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. – Lat. *impacare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ÎMPĂCÁ împác tranz. 1) A face să se împace. 2) A face să devină mai binevoitor, mai indulgent. /în + lat. pacare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ÎMPĂC//Á mă împác intranz. 1) A restabili raporturile de prietenie; a se împăciui. S-au ~at după un conflict. 2) pop. A ajunge la o înţelegere; a cădea de acord; a conveni; a se învoi. ~ cu gândul. ♢ ~ cu ceva a se obişnui; a se deprinde. 3) A trăi în bună înţelegere. Ei se împacă bine. /în + lat. pacare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
împăcá (împác, împăcát), vb. – 1. A restabili raporturi de prietenie, de înţelegere cu cineva. – 2. A linişti, a potoli, a calma. – 3. A mulţumi, a satisface. – 4. A pune de acord, a conveni. – 5. (Refl.) A face pace. – 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. – 7. (Refl.) A se înţelege, a trăi în bună înţelegere, a se avea bine. Lat. pacāre (Puşcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR), cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov., sp., port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. şi în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s.f. (înv., împăcare); împăcăciune, s.f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil).
(Dicţionarul etimologic român)
împăcá vb., ind. prez. 1 sg. împác, 2 sg. împáci, 3 sg. şi pl. împácă; conj. prez. 3 sg. şi pl. împáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ÎMPĂCÁ vb. 1. (livr.) a (se) reconcilia, (pop.) a (se) împăciui, (înv.) a (se) aşeza, a (se) păciui. (S-au ~ după conflict.) 2. a concilia, (pop.) a învoi. (A ~ divergenţele.) 3. v. înţelege. 4. v. satisface. 5. v. calma. 6. v. deprinde.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) împăca ≠ a (se) supăra
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ÎMPĂCÁ împác tranz. 1) A face să se împace. 2) A face să devină mai binevoitor, mai indulgent. /în + lat. pacare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
împăcá (împác, împăcát), vb. – 1. A restabili raporturi de prietenie, de înţelegere cu cineva. – 2. A linişti, a potoli, a calma. – 3. A mulţumi, a satisface. – 4. A pune de acord, a conveni. – 5. (Refl.) A face pace. – 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. – 7. (Refl.) A se înţelege, a trăi în bună înţelegere, a se avea bine. Lat. pacāre (Puşcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR), cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov., sp., port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. şi în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s.f. (înv., împăcare); împăcăciune, s.f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil).
(Dicţionarul etimologic român)
împăcá vb., ind. prez. 1 sg. împác, 2 sg. împáci, 3 sg. şi pl. împácă; conj. prez. 3 sg. şi pl. împáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ÎMPĂCÁ vb. 1. (livr.) a (se) reconcilia, (pop.) a (se) împăciui, (înv.) a (se) aşeza, a (se) păciui. (S-au ~ după conflict.) 2. a concilia, (pop.) a învoi. (A ~ divergenţele.) 3. v. înţelege. 4. v. satisface. 5. v. calma. 6. v. deprinde.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A (se) împăca ≠ a (se) supăra
(Dicţionar de antonime)