ÎNTREBÁ, întréb, vb. I. 1. Tranz. şi refl. (recipr.) A(-şi) pune întrebări, în scopul de a afla un răspuns. ♢ Expr. (Tranz.) Întreabă-mă să te întreb, se spune cuiva care cere o informaţie despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu ştie mai mult. 2. Tranz. şi intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „despre”) A cere (cuiva) veşti sau lămuriri despre..., a se interesa, a se informa de..., a cerceta. ♢ Expr. (Tranz.) A întreba (pe cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă cu cineva. 3. Tranz. A pune cuiva întrebări pentru a-i evalua, din răspunsuri, nivelul cunoştinţelor; a chestiona, a examina. Lat. *interroguare (= interrogare).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ÎNTREBÁ întréb 1. tranz. 1) (persoane) A determina să dea un răspuns; a chestiona; a interoga. ♢ Întreabă-mă să te întreb se spune, când ţi se cere o informaţie despre ceva ce nu cunoşti nici tu. 2) (elevi sau studenţi) A supune unui examen oral; a asculta; a interoga; a examina. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziţia de) 1) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 2) A încerca să afle, chestionând. ~ de Ion. ♢ ~ de cineva a cere permisiunea cuiva. 3) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A dori cu insistenţă; a căuta. Cărţile sunt întrebate. Marfa se întreabă. [Sil. în-tre-] /<lat. interroguare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
întrebá (întréb, întrebát), vb. – 1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. – 2. A cerceta, a examina. – 3. A cere informaţii, lămuriri despre, a se interesa. – Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb. Lat. interrogāre (Puşcariu 891; Tiktin; DAR), cf. v. fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menéndez Pidal, RFE, 1920, 35). Este dublet al lui interoga, vb., din lat. interrogare (sec. XIX). Rezultatul g › b, care apare şi în lingua › limbă, i-a făcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme lat. *interguāre (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai -gu- putea trece la b; dar această supoziţie nu pare întemeiată. – Der. întrebător, adj. (interogativ); întrebare, s.f. (acţiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare); întrebăciune, s.f. (înv., întrebare, cercetare).
(Dicţionarul etimologic român)
întrebá vb., ind. prez. 1 sg. întréb, 3 sg. şi pl. întreábă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ÎNTREBÁ vb. 1. a chestiona, a interoga, (pop.) a ispiti, (fig.) a descoase. (A ~ pe cineva despre ceva.) 2. v. asculta. 3. v. consulta.
(Dicţionar de sinonime)
ÎNTREBÁ vb. v. căuta, cere, vinde.
(Dicţionar de sinonime)
PUNCT DE ÎNTREBÁRE s. v. semnul întrebării.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A întreba ≠ a răspunde
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A ÎNTREBÁ întréb 1. tranz. 1) (persoane) A determina să dea un răspuns; a chestiona; a interoga. ♢ Întreabă-mă să te întreb se spune, când ţi se cere o informaţie despre ceva ce nu cunoşti nici tu. 2) (elevi sau studenţi) A supune unui examen oral; a asculta; a interoga; a examina. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziţia de) 1) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 2) A încerca să afle, chestionând. ~ de Ion. ♢ ~ de cineva a cere permisiunea cuiva. 3) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A dori cu insistenţă; a căuta. Cărţile sunt întrebate. Marfa se întreabă. [Sil. în-tre-] /<lat. interroguare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
întrebá vb., ind. prez. 1 sg. întréb, 3 sg. şi pl. întreábă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ÎNTREBÁ vb. 1. a chestiona, a interoga, (pop.) a ispiti, (fig.) a descoase. (A ~ pe cineva despre ceva.) 2. v. asculta. 3. v. consulta.
(Dicţionar de sinonime)
ÎNTREBÁ vb. v. căuta, cere, vinde.
(Dicţionar de sinonime)
PUNCT DE ÎNTREBÁRE s. v. semnul întrebării.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A întreba ≠ a răspunde
(Dicţionar de antonime)