ţac dex - definiţie, sinonime, conjugare

ţac

ŢAC interj. Cuvânt care imită un ţăcănit sau zgomotul produs la tăierea unui material (cu foarfecele). ♢ Loc. adv. Ţac-pac = repede, cât ai clipi din ochi. – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŢAC interj. (se foloseşte, de obicei repetat, pentru a reda ţăcănitul uşor al unor obiecte sau zgomotul produs la tăierea cu foarfecele) ♢ ~-pac într-o clipită; repede. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ţac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de ţăcănit. – Var. ţaca-(ţaca), ţanc. Creaţie expresivă, cf. tac, toc, tic. – Der. ţăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănţăni; ţăcăneală, s.f. (lovituri cadenţate; Arg., forcfeci); ţăcănitură (var. ţăcăraie), s.f. (ţăcănit); ţăcănit, s.n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foşni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Ţaclă (var. ţaglă, ţiglă), s.f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băţ, ciomag; frigăruie de lemn) aparţine aceleiaşi intenţii expresive, cf. cioaclă faţă de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înţigla (var. înţegla, înţigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înţepa); înţiglat, adj. (ascuţit, înfipt; picant, acerb, înţepător; acut, cu ton înalt); ţiglă (var. ţîclă(u), ţiclău), s.f. şi n. (culme, pisc), în Mold. şi Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); ţăcălău, s.n. (turmă mică), a cărui explicaţie nu este clară; ţingălău (var. ţîngălău, Olt. ţîcărău), s.n. (clopoţel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); ţîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; ţiglean (var. ţiglete, ţîclete), s.m. (piţigoi, Parus maior), numit aşa din cauza timbrului ascuţit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); ţoangă, s.f. (Trans., clopoţel); ţuclău (var. ţîclău), s.n. (Mold., vîrf, culme); ţuglui (var. ţuclui), s.n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu ţugui; ţăcălie, s.f. (cioc, barbişon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. ţanc, ţigău, ţicni, ţugui.
(Dicţionarul etimologic român)

ţac-pác loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ţac/ţac-ţác interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: ta

Cuvinte se termină cu literele: ac