șont dex - definiţie, sinonime, conjugare
ŞONT, ŞOÁNTĂ, şonţi, şoante, adj. (Reg.; adesea substantivat) Şchiop, schilod. – Cf. c i o n t, magh. s á n t a.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

Şont şoántă (şonţi, şoánte) şi substantival reg. (despre fiinţe) Care este infirm de un picior; care merge şchiopătând; cotonog; şchiop; şontorog. /cf. ung. sánta
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

şonţ (-ţi), s.m. – (Mold.) Şchiop. – Var. şonţ. Creaţie expresivă, cf. bont, ciont, mont, tont, care exprimă ideea de „ciut”. Var. este un sing. analogic, format după pl. Cf. şi şonţ „neamţ”, cu evoluţia semantică la fel ca în ţopîrlan. Der. din mag. sánta „şchiop” (Şeineanu, Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 183), care ar depinde de sb. šantav „şchiop”, slov. šantati „a şchiopăta” (Miklosich, Fremdw., 128), este mai puţin probabilă. Der. şonţi, vb. (Mold., a şchiopăta, a deşela); şoni, vb. (Olt., a deşela); şoneală, s.f. (Olt., şchiopătare); şontîc, interj. (exprimă ideea de şchiopătare), cf. hîltîc, bîldîbîc; şontîcăi, vb. (a şchiopăta); şontorog, adj. (şchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca boşorog, hodorog etc. (mag. dialectal csontorag, indicat de Tiktin şi Candrea ca sursă pentru rom., provine din rom. cf. Edelspacher 12); şontorogi, vb. (a deşela).
(Dicţionarul etimologic român)

şont adj. m., pl. şonţi; f. sg. şoántă, pl. şoánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

şont, şoántă, şonţi, şoánte, adj. (reg.; adesea substantivat) 1. şchiop; schilod. 2. pocit, caraghios.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)



Sinonime:
ŞONT adj. v. şchiop.
(Dicţionar de sinonime)

ŞONT adj., s. v. infirm, invalid, schilod.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: so son

Cuvinte se termină cu literele: nt ont