ștănțuire

ŞTĂNŢUÍ, ştănţuiesc, vb. IV. Tranz. A ştanţa. – Ştanţă + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŞTĂNŢUÍRE, ştănţuiri, s.f. Ştanţare. – V. ştănţui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A ŞtĂnŢu//Í ~iésc tranz. v. A ŞTANŢA. /a ştanţa + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ştănţuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ştănţuiésc, imperf. 3 sg. ştănţuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ştănţuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

ştănţuíre s. f., g.-d. art. ştănţuírii; pl. ştănţuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ŞTĂNŢUÍ vb. (TEHN.) a ştanţa.
(Dicţionar de sinonime)