ŞÚCĂR s.n., s.m. v. şucar.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŞUCÁR, -Ă, şucari, -e, adj., subst. (Arg.) 1. Adj. (Despre oameni) Frumos, bine. 2. S.n. (În forma şucăr) Gălăgie, scandal; supărare. 3. S.m. (În forma şucăr) Hoţ. [Var.: şúcăr s.n., s.m.] – Din ţig. şukar. – Pentru sensul 3., cf şi germ. S c h a c h e r.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
şucár (-ră), adj. – (Arg.) Drăguţ, preţios, frumuşel. Ţig. šukar (Graur 188; Juilland 174-6; cf. Wlislocki 121), cf. sp. juncal (Claveria 224 şi Bol. R. Acad. Esp., XXXIII, 92). Legătura cu şugar (Cihac, II, 528) este improbabilă. Cf. şucări.
(Dicţionarul etimologic român)
şucár adj. m., pl. şucári; f. sg. şucáră, pl. şucáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŞUCÁR, -Ă, şucari, -e, adj., subst. (Arg.) 1. Adj. (Despre oameni) Frumos, bine. 2. S.n. (În forma şucăr) Gălăgie, scandal; supărare. 3. S.m. (În forma şucăr) Hoţ. [Var.: şúcăr s.n., s.m.] – Din ţig. şukar. – Pentru sensul 3., cf şi germ. S c h a c h e r.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
şucár adj. m., pl. şucári; f. sg. şucáră, pl. şucáre
(Dicţionar ortografic al limbii române)